Ioan Luchian Mihalea a fost unul dintre cei mai importanți și iubiți artiști ai perioadei Ceaușescu. A fost compozitor, dirijor, interpret. Spre deosebire de mulți dintre colegii săi de breaslă, nu a interpretat niciodată „osanale”.
Ioan Luchian Mihalea a fost gay. El a avut un copil, Ionuț și a fost adorat de mama acestuia, cu care dealtfel s-a și căsătorit aproape în secret cu câțiva ani înainte de a fi ucis.
„Pentru mine a fost omul care mi-a arătat cum trebuie să te bucuri de viață, să râzi în hohote chiar și atunci când situația nu ar invita la râs. Am știut încă de când eram copil că este gay, nu înțelegeam foarte bine la acea vreme ce înseamnă asta, cred că mi s-a sugerat că ar fi ceva „anormal,” despre care nu aveam voie să vorbesc, ca să nu îi fac rău. L-am iubit pe Dom’Profesor Mihalea, alături de bunica mea a fost cel care mi-a desenat copilăria în culorile cele mai vesele. (…)
Lui Mihalea nu prea îi păsa de Securitate și de regulile ei. În sala de repetiții de la Școala 197 am învățat să cântăm în alte limbi (ceea ce era total interzis, frica de „agenturile străine” care organizează lovituri de stat nu e inventată de Dragnea, o aveau și serviciile în anii 80) precum engleză, spaniolă, franceză. Tot el ne-a învățat să cântăm colinde în care Moș Gerilă era înlocuit de Isus, chiar dacă în vremurile acelea conceptul era complet interzis. Îl măscărea pe Ceaușescu nu doar la intrarea și ieșirea din sala de repetiții, o făcea și tam-nesam în timpul lor, între două acorduri de pian. Sau pe scena Ateneului Român, în timpul concertului anual din decembrie, când ne vedea înghețați de emoție; în loc să fie la rândul lui stresat sau cuprins de importanța momentului, începea să se strâmbe și să mimeze glumele anti securitate și anti Ceaușescu bine cunoscute din sala de repetiție, era imposibil să nu ne bușească râsul. (…)
M-am întâlnit ultima oară cu Dom’Profesor Mihalea pe holul de la Evenimentul Zilei, venise să dea un interviu.
Într-o friguroasă zi de 30 noiembrie 1993, pe când lucram la România Liberă și mă ocupam printre altele și de IML și și Poliția Criminalistică am ajuns la locul unei crime chemată de una din sursele ziarului.
Nu m-am prins din prima că este vorba de Mihalea, locația evenimentului era alt bloc decât cel în care știam că locuiește, se mutase într-un apartament mai mare. Pe vremea aceea căpătasem aptitudini jurnalistice care omorâseră mult din fragilitate, mergeam să scriu despre crime cu nonșalanța unei vizite la cafea, deci nimic nu mă pregătise pentru șocul pe care urma să îl trăiesc. Mihalea a avut o moarte extrem de violentă care a lăsat urme groaznice la locul crimei.
Nu am crezut nicio clipă, câteva săptămâni mai târziu, când Poliția a anunțat prinderea făptașilor, că cei doi puști cu fețe ușor tâmpe, nestresați de nimic și fără capacitatea de a articula cuvinte, parcă un pic drogați sunt cei care cu adevărat l-au ucis pe Oanță. Unul dintre ei fusese oricum iubitul lui pentru ceva vreme.
Dosarul a fost închis repede, ciudații închiși pentru câteva zeci de ani (unul din ei a ieșit între timp). Și cumva umbra faptului că Ioan Luchian Mihalea a fost gay a plutit tot timpul ca o vinovăție a lui pentru ce i s-a întâmplat. La acea vreme articolul 200 era încă în vigoare, iar mentalitatea românilor era că acești oameni, persoanele gay, trebuie cumva pedepsiți pentru o vină neștiută, însă acceptată.”
Citiți articolul întreg aici.
Citiţi şi
