“Nu știu cum, dar mai toți bărbații cu care mă întâlnesc par speriați de moarte, unii chiar îmi scriu după câte o cafea de recunoaștere că îi intimidez. Cum adică? Ce fel de bărbați sunt ăștia?”
Mă uit la ea: e tânără (32), frumoasă, veselă, cu o minte brici, pe picioarele ei (foarte lungi), cu scopuri în viață și cu timpul bine organizat. Numai cât am stat de vorbă, câțiva masculi și-au sucit gâtul, iar ea e singură și percepută ca fiind intimidantă. Adică niște bărbați nu mai apucă să-și piardă capul după ea, că-și pierd înainte graiul, curajul, încrederea și cine mai știe ce altceva.
Și, cum citisem recent fix despre niște trăsături atribuite intimidanților, mi-am zis să aflu ce e dincolo de prima impresie pe care se pare le-o face bărbaților și care funcționează ca o barieră de care nu prea pot trece.
– Spui întotdeauna adevărul?
Zâmbește. “Duh! Onestitatea rămâne totuși o calitate și nu un defect, nu? De ce ar intimida? Zic ce cred, fac ce zic. Știu mai multe daune provocate de minciuni decât de adevăruri.
– Găsești soluții când alții încă se mai scarpină în cap? Asta cam deranjează…
“Pe cei ierarhic superiori nu-i deranjează nici spontaneitatea, nici inventivitatea. Ce pot să fac să nu-i supăr pe ceilalți?…
– “Celorlalți” le menajezi sensibilitățile, ca să zic așa?
“Nu taxez decât când chiar n-am încotro. Când “ceilalți” emit judecăți neplăcute, devin directă. Cu un strop de diplomație, dar fără echivoc.”
– Ai idei noi, care mai au și succes?
“Cam da. Intimidant până în măduva oaselor, nu? Nu ieși din zona de confort, nu faci nimic.”
– Nu ești fan conversații mărunte, bănuiesc…
“Nu. Ghinion.”
– Ești hotărâtă când vine vorba să obții ceea ce vrei…
“Și ce-i rău în asta? Nu înțeleg cum e cu renunțatul la ceva, doar dacă nu ține numai de mine. Or, cu bărbații este exact această situație. Nu poți construi relații doar în și după capul tău. Dar dacă nici nu treci de prima impresie, nici nu-ți poți depăși propriile temeri sau nesiguranțe, nici n-ai curiozitatea să descoperi ori, și mai simplu, nu știi nici tu ce vrei, ce au astea cu eticheta “intimidantă” pe care i-o pui unei femei. Mie, dacă îmi place cineva, îi arăt, îi spun, nu mă încurc cu jocuri de adolescenți. Asta nu strică ori alungă nici farmecul, nici misterul. Suntem mult mai mult decât prima impesie și pentru cei care sunt doar atât cât se vede la o primă întâlnire șansele chiar sunt puține să nu fie intimidați for ever.”
Măi, să fie! Mie chiar mi-a plăcut de fata asta și n-am găsit-o deloc intimidantă. Vouă nu vi se pare că parcă aș fi vorbit cu un bărbat de altădată, foarte mișto? Bun, hotărât, cu principii sănătoase, cu umor, cu așteptări echilibrate raportate la sine, fără dublu standard. Hmmm… Ori criteriile astea sunt o aiureală, făcute de niște cercetători britanici plicitisiți, ori femeile și bărbații s-au schimbat foarte mult. Și trăsături de personalitate care ar fi firesc să crească atracție inhibă, iar sclipiciurile ce ascund goliciuni înspăimântătoare ale spiritului atrag ca lumina, fluturii.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
