Toate femeile fericite seamănă una cu alta, fiecare femeie e nefericită în felul ei. Ar fi putut fi cea mai citată frază din literatura lumii dacă nu avea grija Tolstoi să înlocuiască, într-o metonimie care s-a dovedit preștiință, “femei” cu ”familii”. Iar o nefericire mai mare ca bătrânețea trăită la orice vârstă, uneori cu o perspicacitate voluptuoasă, alteori ca un imperativ categoric, e greu de imaginat. Și nu ar fi doar asta; să îmbătrânești e o alegere indiferent de câți ani îți numeri în palmă – ăia trecuți sau rămași – asta o spune orice Osho mai mic și răscitit, dar nefericirea e în jalea care-i urmează. Din care nu se întrupeaza chiar nimic. E o jale de Andromaca perpetuu îndoliată, plângându-și tinerețile în sughițuri andante, frângând-și mâinile de parca ar avea de gând să le lase la dospit, încremenită în singura fidelitate care i-a mai ramas: față de îmbătrânirea ei.
Îmbătrânitul nu e o poveste amuzantă la auzul, cititul și trăitul căreia să jubilezi. Ce ciudat sau ce soi de masochist ar aplauda un short-story despre picotitul în miezul zilei, fruntea-n pliuri, falduri mici la comisura buzelor, abdomene aplatizate sau, dimpotrivă, moi ca pântecul unei broaste-țestoase? Totul, pe fundal de clinchet de articulații, nu de clopoței! Toate semnele astea dublate de schimbările de deasupra epidermei eului plimbător prin lume: șosețele din nylon strânse fedeleș pe gambă și haine precum cerurile prevestitoare de furtună. Și n-ar fi doar asta, ce se petrece la suprafață e o nimica-toată pe lângă petrecerile interioare, cele mai întristătoare din câte există. Chiar de la vârste mici, cam atât știm noi despre bătrânețe. Că e urâtă. Că rar vine singură, de cele mai multe ori fiind însoțită de surorile ei de sânge : boala, durerea, uitarea – și nu ca stare binecuvântată.
Mai știm și că înțelepțirea, numele de agora al bătrâneții, are gen: marii înțelepti ai lumii sunt bărbați, de parcă doar ei ar avea monopolul asupra înțelepciunii – o constantă istorică pe care nicio spirală dialectică n-o poate răsuci prea curând în favoarea femeilor. Un singur lucru ne consolează ignoranța de tânără mireasă proaspăt ieșită din hamam – până n-o testăm empric, bătrânețea, ca altele, arată cum ni se spune. Și nu înțeleg de ce ni se tot spune că e aproape cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla.
Mi-am urât bătrânețea încă de când am învățat să citesc. În absența ei, iar absența e, în mai toate cazurile, chiar și în ale marilor uri colective, e condiția primă de instalare a urii. Am detestat-o pentru că o vedeam în glosările altora, în ranchiuna prost conținută de ”procesomana aia de 70 de ani de la parter ”- când nu era ”baba aia nesuferită”, în revistele lucioase pentru femei care vedeau toate semnele ei drept capitulări și care țin morțiș să imite romanele gnomice-ticsite de maxime despre modă, frumusețe și viață. Neapărat în ordinea importanței lor, deci taman asta! Nici acum, când mai am aproape jumătate de secol până când cineva s-ar putea referi la mine ca la ”procesomana aia de 70 ani”, nu stiu cum vom coabita. Pot să-mi făgăduiesc doar că nu voi ajunge vreo Madame Oldary care-și va plânge tinerețea și post-tinerețea netrăite și va investi miriade de energii ca să-și asculte pios toate ceasurile din minte, uter și ventricule.
Madame Oldary e cuibărită în fiecare dintre noi, știe o sumedenie de lucruri despre propria bătrânețe, dar nimic despre ea. Știe ce i se spune. Și în loc să-si numere anii stând turcește și bucurându-se de viul din ea în toate manifestările lui epidermice și trans-epidermice, își cheamă îmbătrânirea cu ranchiună și tristețe. Rămânând, totuși, prea tânără ca să vadă minunata capitulare de a-și spune sieși: ”A îmbătrâni e o arta. Mie îmi izbutește de minune”.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Țara în care nu te poți compromite
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
