Am prostul obicei să mă exprim. Cum apuc, pe unde apuc, cât să nu fac implozie, de atâta trăierism. Sunt dependentă de comunicare. Prin arta mea, prin dansul meu, prin cântecul meu (mai rar)… și nu-i suficient, pentru că noi, oamenii, avem nevoie de vorbele și tacerile noastre, de cuvintele noastre scrise sau nescrise.
Avem nevoie de confirmări. Și de aici începe distracția. Ăi mai scriitori, se bălăcesc prin propriile bloguri sau bloguri de-mprumut. Noi, aștia mai modești, dar care nu ne înghițim limba și nici mâncăricii ei de teamă că s-ar transforma în fiere crizată, ne dam de pereții proprii pe facebook, de ne aud toți vecinii. Aici, pe tarlaua ta, poți să-ți strigi bucuriile, tristețile, enervările, tăte cele simțite și trăite, că n-au decât să-ți deschidă poarta numai cei ce ard întru aceeași vibrație. Iar restul, n-au decât să tragă obloanele. Și iaca așa, e o gălăgie la mine in ogradăăă, ceva de speriat, pe măsura neputinței mele de a mă abține. Ei, și cum dereticam eu prin ograda-mi gălăgioasă, așa, ca în Sfânta zi de duminica, numai ce-mi intră pe poarta larg deschisă, Catchitoarea Șefă. Văleeeeuuuu, îmi zic, iar m-o prins, piaza rea! Ea, ca și cum îmi auzise gândul, mă ia tare, așa, direct din prag. „Ia scrie mata despre revolta aceea cu barbatul!” Eram precisă, zic, râzând isteric. Tu, iubire, dar cu toți dăștepții din ograda matale, scriitori, iar vrei să desenez eu în vorbe, că doar știi ca nu mi-a plăcut cartea! „Pune mâna și scrie, din sufletu’ tău mare, că aia contează, focul autentic!” Mi-a vârât sub nas, cuvintele cheie, „focul autentic”, știind că mă aprind repede, așa că nu mai am unde s-o dau la întors, că m-am și aprins, autentic.
Păi, să vă spun cum stă treaba cu “revolta“ mea. Revolta asta nu e “cu bărbatul”, că pe ăsta l-aș iubi, de i-ar merge fulgii, revolta mea e împotriva minciunii și a (pre)făcăturii și mi-ar plăcea ca revolta asta să aiba proprietăti precum Antalcoolul sau Antitabacul, adica să-ți vină să vomiți când te apucă mințitul sau făcătura (teatrul prost, cum ii zic eu).
Totul a plecat de la faptul că toata lumea scrie, spune, explică, ce/cum trebuie să facă femeia, și mai ales, cum trebuie să se prefacă, să păcălească, să cucerească bărbatul, să ia bărbatul, să f**ă barbatul, eventual cum să și rămână gravidă, instant, ca să fie treaba catchy(scuze), până la capăt. Strategii, strategii, strategii… mascarade și teatru prost. Și vin și mă întreb și eu, ca Morometele, de ce? De ce așteaptă bărbații asta? De ce să vrei să fii păcălit? De ce ar trebui să fiu eu șmecheră, prefăcută, ca să mă iubesc cu un om!? De ce trebuie să mă transform în luptătorul cuceritor, din 300, sub acoperire de mâță cu urechile pe spate ce privește nedumerită calendarul, prin ochi de Kaa și tot așa, tzukahara combinata cu triplu tulup!? De ce femeia nu-i deșteaptă decât dacă o face pe proasta!? Mă rog, întrebarea asta deschide mai multe uși și nu cred că-i cazul, decât în ideea de a fi exact așa cum ești, în toată splendoarea deșteptăciunii și a prostiei tale, fără a te preface. Dar unde naiba e iubirea în filmul ăsta complicat!? Și daca ar fi, cum să se clădească o relație pe minciuni în lanț, pe sistemul „care pe care”, și, mai ales, până când și contra cui, că toate minciunile astea sunt ca piesele dominoului – la cea mai mică adiere, se dărâmă totul, de rămâne numai o prăpastie uriașă, între doi oameni singuri, triști și culmea, nedumeriți de năruirea reperelor.
Toate strategiile astea s-au inventat ca să facă războaie, nu dragoste!
La mine la țară, bărbatul pune mâna și cucerește femeia, de nu mai știe nici ce a supt de la mă-sa, pune mâna și o ia, daca îi e dragă, și nu se mai frăsânește atâta, că doar asta cu frăsânitul e treabă muierească, nu se cade la un bărbat! Și așa, cu drag de-adevăratelea, ca omul cu femeia lui, își fac viață frumoasă, construiesc vise, răstoarnă munți, cresc copii cu principii sănătoase, prind aripi, așa, cum au și părinții mei, care s-au luat de prea mult drag și tot așa au rămas.
Relația înseamnă încredere și dăruire reciprocă, înseamnă prețuire, iubire, respect, generozitate, uneori chiar sacrificiu de sine. Așa cresc aripile, de-adevăratelea, din de-adevăratelea, la fel și plasa de siguranță.
Minciuna, prefăcătoria, înșelăciunea sunt niște parașute pe care nu te poți baza, care îți joacă feste când ți-e lumea mai dragă și nu se deschid, pentru că n-au de unde. Și ghici!? Nu poți să zbori, pentru că ți-e foarte frică și mai ales de înălțime, acolo unde fruntea ta nu-și găsește locul! Ți-e o frică paranoidă, pentru că îl judeci pe celalalt prin prisma minții tale mincinoase, așteptând, fără să-ți dai seama, reversul, la fel de mincinos. Sunt nisipuri veșnic mișcânde, care te halesc, cât ești de mic și cu inima cât un purice.
Noi suntem suma întâlnirilor și a dragostelor noastre, să le lăsăm să ne nască, cu inima deschisă, să aiba loc să ne facă mari!
Draga mea catchitoare, inima asta e așa de mare, cum ziceți voi, pentru că, rod a două inimi iubinde, s-a născut dublu iubindă și a tot crescut, de uneori dă pe dinafară. Iubește și ca deșteapta, dar cel mai adesea, ca o prostovancă notorie. Ăsta-i farmecul ei! Cum pot să-i otrăvesc efervescența adolescentină cu jocuri din astea mincinoase de oameni mari, dar mici!? Și, oricum, nici n-ar avea loc și nici timp!
Mă duc să dau cu iubirea-n populație, prin îmbrățișări fierbinți, în ritmuri de tango… până la moarte (de plăcere)! Mă obosesc strategiile astea și tot degeaba, căci nu le poci pricepe!
Vă pup revoltător!
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
