Am auzit foarte des această întrebare și tot atât de des am simțit un soi de disconfort asemănător cu cel provocat de pielea arsă pe care se scurg broboanele de sudoare. Nu neapărat pentru că întrebarea în sine nu ar fi legitimă, ci mai degrabă din cauza tonului pe care este pusă. De cele mai multe ori, tonul unei astfel de întrebări este iute și arțăgos, de parcă niciun răspuns nu ar putea să ofere o minimă satisfacție. Ba chiar îmi lasă impresia unei întrebări la care nici măcar nu se așteaptă un răspuns. Pentru ce să faci un copil când trăim în lumea în care trăim? Pentru ce să-l faci? Ca să se chinuie? Pentru ce să dau naștere unui copil căruia nu am ce să-i ofer? Uite-te și tu, n-am nici cine știe ce bani, nici cine știe ce în cap, pentru ce? Doar așa pentru record? Doar ca să nu mor singur? Iar șirul de întrebări poate continua la nesfârșit.
Totuși întrebarea rămâne valabilă: de ce facem copii? Nu pot spune că nu este un gest egoist. Nu pot spune că nu este un principiu moștenit asupra căruia nimeni n-a stăruit. Nu pot spune că nu este o obsesie. Nu pot spune că nu este un record. Pot exista o infinitate de răspunsuri, toate valabile, toate reale, toate cât se poate de juste. Și totuși în urma lor se ridică nemuritoare și infailibilă, într-un ciclu care se repetă la nesfârșit, întrebarea De ce facem copii?. Oricâte răspunsuri am putea oferi, întrebarea va renaște indiferentă și calmă.
Întotdeauna am crezut că, deși întrebarea este legitimă, ea nu așteaptă un răspuns. Tocmai pentru că există o infinitate de răspunsuri și totuși niciunul nu este demn să îi potolească setea.
Oamenii fac copii. Și totuși nu știu de ce. Într-o bună zi se trezesc părinți, temători față de fragilitatea omului nou-născut, îngrijorați de micile probleme ale celui incapabil să se exprime în cuvinte, dar care plânge fără oprire și descoperă și ei lumea așa cum și copilul lor o face. Odată cu copilul lor abia născut, se mai nasc și ei încă o dată. La 20 de ani, la 30 de ani, la 50 de ani. Brusc au aflat un răspuns pentru care nu au cuvinte să-l reproducă, la o întrebare pe care toată lumea și-o pune din postura nepărintelui și pe care nu îi pot ajuta să înțeleagă ceea ce el înțelege. Ai răspunsul în brațe, iar el plânge de nu se mai oprește.
Nu știu de ce fac oamenii copii. Și probabil nimeni nu ar mai face copii dacă cineva le-ar putea da un răspuns cu adevărat satisfăcător. Este ca și cum poate nu ai mai crede în Dumnezeu dacă ai putea pune mâna pe el.
Din postura de viitor părinte, văd multe lucruri care mă îngrijorează. În cele câteva luni care mai sunt până când se va naște copilul meu, nu se vor schimba în bine aproape niciunele dintre lucrurile care mă înspăimântă. Știu că aceste lucruri existau și înainte iar eu le știam. Și știam că mă vor îngrijora și nici măcar nu aveam iluzia că ele se vor schimba. Totuși acum le privesc cu alți ochi. Pe undeva îmi este teamă, pe de altă parte prind un curaj nebun. Cu ani în urmă spuneam că nu vreau să fac un copil în România. Uneori îmi puneam și anumite plafoane sociale înainte de acest moment. Și totuși lucrurile s-au întâmplat cu totul altfel. De ce? Pentru că am refuzat să mai caut un răspuns la întrebarea de ce să fac un copil? Căutând răspunsul la această întrebare, cauți de fapt susțineri pentru refuzul tău de a face un copil. Că nu ai chef, că nu îți place, că nu ai curaj, că nu ai cu cine. Da, deși mulți au impresia că au cine, de fapt chiar nu au cu cine. Cumva, subconștient, știm dacă avem cu cine sau nu avem cu cine. Sperăm doar ca lucrurile să se mai schimbe. Sperăm să îi vină mintea la cap, să se întâmple ceva cu noi, cu mine, cu el, cu ea, cu toată lumea. Și astfel ne mișcăm prin timp căutând răspunsuri la o întrebare pe care o punem doar cu speranța ca decizia noastră să aiba susținere rațională din partea tuturor argumentelor raționale posibile.
Tot nu știu de ce facem copii, dar știu că sunt câteva condiții care îndeplinite te pot face să încetezi a-ți mai pune această întrebare. Totul începe cu omul de lângă tine. În el se oglindește liniștea și curajul, nebunia și bucuria. Trebuie doar să vezi clar, să nu îți fie teamă să accepți adevărul, oricare ar fi el. Apoi este important dacă pe interior te mătură furtuni sau dacă sunt doar nori frumoși de vreme bună. Și nu în ultimul rând, ai nevoie de multă credință. În ce vrei tu. Într-o idee, într-un Zeu, într-un cuvânt, într-un om.
De ce facem copii? Poate totuși există un răspuns: de ce să nu?
Pe Andrei îl găsiți, tot, aici.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
