Pentru cei care facem încă diferența între film și spectacol de teatru, actrița Andreea Vasile ne clarifică această dilemă – teatrul este viu, un rol dintr-un spectacol la care muncești crești în timp, pe când la film rămâne munca ta din perioada filmărilor, pe care nu se mai poate opera nicio modificare. Dar bucuria de a vedea oameni talentați, care ne spun povești atât prin rolurile lor din filme, cât și prin cele din spectacolele de teatru, este nemărginită. Pe Andreea Vasile o vedem în spectacole de teatru Doctori, femei și alte întâmplări, Spitalul comunal la Teatrul Metropolis, Niște fete, Cupluri, Cineva ca tine la Godot Cafe-teatru, și Un bărbat pentru Sara la Băneasa Shopping City. Dar și pe micile și marile ecrane în filmele Umbre, De ce eu?, Q.E. D, Sunt o babă comunistă, Vacanța la malul mării, iar în 2016 o vom vedea în filmul Fixeur în regia lui Adrian Sitaru. Am vorbit despre experiența filmărilor cu Tudor Giurgiu și impactul pe care l-a avut o poveste reală asupra spectatorilor din toată țara, dar și din afară. Actorii sunt oamenii creației, ai acțiunii, dar au și o latură inspirațională cu totul aparte și fermecătoare, pentru că doar ei știu cum este să trăiești atâtea vieți într-una singură, și cum este să oferi atâta energie prin fiecare proiect în parte.
J.F.: Tu, ca actriță, de ce ai nevoie?
A.V.: Cel mai important e să muncești. Dacă mă întrebi de relația cu actorii și regizorii, eu tot timpul am nevoie de încredere. Eu ofer foarte multă încredere. Am avut norocul să lucrez cu oameni în care poți să ai foarte multă încredere, știai că pot să scoată chestii foarte mișto din tine, erau acolo, te ajutau. În aceeași măsură, am nevoie să-mi dai încredere și libertate, pentru că asta mă responsabilizează al naibii de tare. Asta de la Tudor Giurgiu am învățat-o: și actorul își dorește să facă cel mai bine, dacă lui nu-i iese, înseamnă că e o imposibilitate a lui, iar tu trebuie să-l ajuți să treacă peste.
J.F.: Au fost ecouri mai puțin favorabile filmului “De ce eu?” având în vedere că a fost o poveste reală?
A.V.: Peste tot unde am fost în turneul național, am făcut vreo 12000 de kilometri, iar eu în același timp filmam în București, aveam și spectacole, a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea. Oriunde mergeam după finalul filmului stăteam la discuții cu spectatorii și de fiecare dată am avut doar feed-back-uri pozitive. Mama lui Panait a venit cu un buchet mare de trandafiri pentru toată echipa, mi l-au dat mie, pentru că eu eram singura fată. I-a strâns mâna cu lacrimi în ochi lui Tudor și i-a spus: ”Vă mulțumesc foarte frumos pentru filmul acesta”.
J.F.: Cât de importante sunt festivalurile internaționale pentru un film ca “De ce eu?”?
A.V.: Sunt extrem de importante pentru că filmul capătă vizibilitate. Acolo vin distribuitori, care dacă sunt interesați pot să distribuie filmul în țările lor. E foarte important să vezi care e reacția oamenilor, cum se raportează ei la o poveste care nu le e proprie. E o poveste din sud-estul Europei, dar oamenii de peste tot din lume, cei care au fost prezenti la proiecțiile de la Berlin, au rezonat cu povestea aceea, pe care nu ai cum s-o înțelegi, că nu ai trăit într-o epocă în care s-au întâmplat lucrurile acelea, dar rezonezi pentru că povestea aia are emoție, e despre curaj, e despre luptă…
J.F.: Din păcate nu prea se merge la filmele românești la cinemaurile din România.
A.V.: Mergând în turneu cu filmul, am constatat pe pielea mea că nu există cinematografe. E foarte trist. Sunt într-o meserie în care ai nevoie de spațiu ca filmul tău să fie văzut. Problema e că nu ai parametrii necesari ca filmul să fie văzut la calitatea lui optimă. La Berlin s-a văzut absolut impecabil, dar dacă îl proiectezi într-o sală de filarmonică… Avem nevoie de cinematografe.
J.F.: Cum avem nevoie și de teatre.
A.V.: Da. Pentru că eu cred că oamenii trebuie să meargă și să vadă povești. Povestea este singura care te învață că nu ești singur, care te învață să navighezi printr-o lume în care tu singur îți alegi drumul pe care urmează să mergi. Nu e în funcție de bine și de rău, e în funcție de drumul care ți se potrivește. Mi se pare că povestea are așa un rol major în viața fiecăruia dintre noi. Altfel cum să te alimentezi? Altfel crezi că ești singur într-o cochilie din care nu o să ieși niciodată. Povestea are rolul de a te ajuta și a-ți arăta că nu ești singur, că se întâmplă atât de multe lucruri. De aceea ai nevoie să citești, ai nevoie să vezi povești, să le asculți. Nu pleci cu nimic din viața asta. Singurul lucru cu care pleci, concret, sunt poveștile pe care le-ai trăit și cu ce ai simțit. Nu pleci nici cu ce ai acumulat, nici cu statut, nici cu alți oameni cu care ți-ai dori să pleci, nu pleci cu nimic… Pleci doar cu ce ai trăit…
J.F.: Voi, actorii, cu ce plecați după un spectacol? La film bănuiesc că aveți experiența filmării.
A.V.: Nu voi putea să aleg niciodată între cele două. Teatrul îți oferă privilegiul de a îmbunătăți în mod constant și îi oferă personajului posibilitatea de a evolua împreună cu actorul. Bobby din Niște fete de acum șase ani, nu este Bobby de acum. Bobby de acum are cu totul altă înțelegere. Cred foarte tare în osmoza dintre om și personaj și așa iese rolul, nu e doar scriitura și nu e doar actorul. La un spectacol poți să îmbunătățești. La film este această frustrare pe care o ai atunci când vezi că ceea ce a ieșit e cel mai bine din tot ce ai putut tu să faci. Mai ales că filmele ies la un an, timp în care tu îți dai seama că ai fi putut să faci mai bine, să fie mai plin de emoție, de sevă, și asta nu se mai poate că acela e produsul final, iar tu trebuie să te obișnuiești că, pentru momentul acela, ai făcut cât ai putut tu de mult. La teatru este această bucurie continuă că poți să mai găsești ceva la rol. Teatrul te menține foarte viu.
J.F.: Îți mai amintești de o întâmplare memorabilă de la filmările de la “De ce eu?” ?
A.V.: A fost foarte emoționantă întâlnirea cu mătușa lui Panait. Noi am filmat ultimele zile ale filmului chiar în apartamentul în care a trăit Panait. S-a filmat de pe terasa în care s-a aruncat el. A fost un moment de o încărcătură emoțională pe care nu l-am mai trăit în nici un alt film și pe care o resimțeai de la cabina de machiaj la producție, la echipaj. Se simțea peste tot, pentru că acolo locuia mătușa lui Panait, care a fost un om de încredere și care i-a pus la dispoziție lui Tudor fragmente din viața lui Panait, povești din ce a trăit cu el, doar că nu putea să reziste presiunii de a retrăi lucrurile și în fiecare dimineață pleca și se reîntorcea seara.
J.F.: Bine că momentele astea nu au rămas la stadiul de știre, ci au inspirat crearea unui film.
A.V.: A rămas povestea. Eu cred în ce se întâmplă și după ce nu vei mai fi. Poți să omori oameni, dar ideile lor merg mai departe. Ceea ce a făcut Panait în justiția din România s-ar putea să fi schimbat în concepție, în percepție, să fi schimbat ceva. E ca pasta de dinți. O dată ce ai scos pasta de dinți din tub nu-l mai poți pune la loc. S-a întâmplat. Nu te poți preface că nu s-a întâmplat. O dată cu cazul ăsta s-ar putea ca lucrurile să se fi reglementat într-un fel. S-ar putea ca efectul să fie pe termen lung și schimbările să se vadă nu atunci în momentul ăla, și să nu fie un eșec, dimpotrivă un câștig pentru oamenii din jur. Si s ar putea ca el sa fie eroul care previne o calamitate mai mare dar, pentru că respectiva calamitate nu s-a întâmplat, nu obține recunoașterea eroului clasic.
J.F.: Trebuie să vedem până la urmă și partea constructivă a lucrurilor.
A.V.: Da, Painat a fost un erou care a avut verticalitate și o scară de valori și de principii, pe care le regăsești din ce în ce mai greu. Atunci când există cineva așa, trebuie să-l dai exemplu. E important ca oamenii să vadă filmul acesta, pentru că mie mi se pare că e important să știm de ceea ce se întâmplă. În țara asta avem niște povești de care noi habar nu avem. Din ele îți dai seama că au existat oameni care s-au luptat cu sistemele astea comuniste, dictatoriale, care s-au luptat cu propriile vieți. S-ar putea ca la nivel macro să fi schimbat ceva.
J.F.: Cum te încarci pentru un nou proiect? Uneori nu mai avem energia de a primi pentru că suntem prea plini.
A.V.: Meseria asta e ca la maraton. La maraton înveți că tu ești competiția ta, nu ceilalți. S-ar putea să ți se dea exact cât știi tu, și cât poți tu să faci în momentul respectiv. La final, e ca la maraton, cazi, te julești, înveți să ai răbdare cu tine, înveți să accelerezi când trebuie să accelerezi. Înveți când să-ți găsești ritmul. Niciodată nu îți găsești ritmul la început. S-ar putea ca de la început să pleci mult mai în forță, dar pe parcurs să obosești. Mi se pare că e comparativ cu meseria mea pentru că înveți să ai răbdare. Nu poți să-i depășești pe toți. Dar vezi că la final tu trebuie să termini cursa. Pe parcurs este lupta cu propriile tale limite, costrângeri și neputințe și cu propria ta minte. Mi-e foarte greu să pornesc cu preconcepții, că experiențele din trecut vor da măsura experiențelor de acum. Încerc să creditez pe fiecare atât cât mă inspiră, dar, pe de altă parte, nu poți să nu te folosești deloc de trecut. E așa un reglaj fin între greșelile pe care le-ai făcut și greșelile pe care nu vrei să le faci, dar ai în același timp datoria să-l privești pe fiecare om, fiecare proiect cu bagajul său. Să îl iau cu ceea ce este el, nu prin prisma judecăților mele din trecut, pentru că în felul ăsta îmi ratez experiențe, povești. Cred că de asta am nevoie cel mai tare. Eu, de fiecare dată când primesc un rol, e bucurie, entuziasm, prospețime și mi-aș plăcea să nu pierd asta niciodată, nici în raport cu oamenii și nici în raport cu propria-mi meserie.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
