Bunica avea părul cărunt, nu alb, în ciuda vârstei înaintate. Nu a fost frumoasă, cred, niciodată. Dar harnică și îngăduitoare. M-a crescut de mică. În casa lor, întotdeauna aveau de toate și pregăteau pentru mesele de duminică sau de sărbătoare la care adunau familia tot ce era mai bun. Bunicul fusese prin tinerețile lui bucătar pe la câteva ambasade. Amândoi munciseră departe de țară și de copiii lor. Se cunoscuseră când amândoi erau singuri, dar fiecare avea câte un copil, câte un fiu. Ea avusese un iubit care, atunci când i-a spus că e însărcinată, a fugit ca un laș și dispărut a rămas. El, însă, era văduv. Și-au dat fiii la școli bune, dar cu internat, că nu aveau cui să-i lase în grijă când plecau să muncească. Mai apoi, la licee bune și la facultate. Niciodată nu au făcut vreo diferență între băieții lor. Cum reușeau asta, nu știu. Că alții au doi copii făcuți împreună și fac diferențe între propriii copii. Fiii lor erau de-o vârstă și i-au crescut ca și cum ar fi fost frați adevărați. Sunt cei mai buni frați și astăzi, când ei înșiși au ajuns, la rândul lor, bunici.
Cert este că în casa și familia lor, a bunicilor, plutea mereu o undă de pace și înțelegere, păstrată cu grijă și sfințenie de către amândoi. Niciodată nu i-am auzit să se certe sau să ridice tonul unul la celălalt. Un respect și un fel de grijă reciprocă pe care astăzi nu o mai văd niciunde la alte cupluri.
Când veneau acasă, în țară, el, bunicul, săptămânal se ducea cu flori la cimitir, la mormântul primei lui soții, mama fiului său. Acum, adult fiind, mă întreb cum de pe bunica nu o deranja asta. Cum de accepta, ba, mai mult, înţelegea perfect gestul lui. De ce el, după atâta amar de ani, continua să-i ducă flori primei lui soții?
Dar anii au trecut și bunica s-a îmbolnăvit grav. Am internat-o în spital. Îl duceam zilnic pe bunicul să o vadă. Ea nu-l mai recunoștea. El îi vorbea, îi povestea și o mângâia pe mână. Era convins că ea știe, aude, simte și că se va face bine. După o săptămână, a căzut la pat și bunicul. L-am internat în același spital. Au murit în aceeași zi. Ea prima, iar el, la o jumătate de oră după ea. Nu mai știau nimic unul de altul. Fiecare era în lumea lui. Eram năuci. Am început să ne organizăm pentru înmormântare, căci asta e viața, merge mână-n mână cu moartea, fie că ne place, fie că nu. Și am rămas înmărmurită când tata mi-a spus că nu-i vom înmormânta împreună. Că bunicul a convenit cu bunica și ea nu a avut nimic de obiectat, ca el să fie înmormântat alături de prima lui soție, pentru că așa i-a promis acesteia, atunci, cândva. Toată viața bunica mea a știut că el își va dormi somnul de pe urmă alături de prima lui nevastă și i-a respectat alegerea, așa cum respecta faptul că el mergea săptămânal cu flori, la mormântul ei. Poate că asta însemnă iubirea. Să pui mai presus de orgoliile tale omul iubit. Și să-ți păstrezi promisiunile facute. Câți dintre noi mai facem asta?
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
