Cât rău putem să facem celor din jurul nostru şi cât de superficiali suntem… Vorbele pe care le rostim dor şi rănesc mai mult decât faptele. Unii oameni rămân cu acele emoţii şi îşi irosesc toată viaţa, concentraţi asupra trecutului, asupra a ceea ce li s-a întâmplat. E atât de uşor să faci rău şi atât de greu să repari ce ai greşit. Suntem sensibili atunci când vine vorba de noi înşine şi luăm totul prea personal, păstrăm ură, resentimente, frustari. Uităm să iertăm şi rămânem prinşi în acele emoţii şi gânduri mult timp.
Iertarea este atât de grea uneori şi mai puţin de acceptat în cazul părinţilor. Îi judecăm pentru greşelile noastre, le atribuim eronat fapte pe care ei nici măcar nu le săvârşesc şi pentru ce anume? Doar ca să găsim vinovaţi în afara noastră, când realitatea e cu totul alta? De ce dăm vina pe ei pentru greşelile noastre? De ce nu acceptăm că nu ne-au greşit, ci, pur şi simplu, nu au ştiut cum să ne ajute să evoluăm. Ne vor binele, dar, în unele situaţii, nu ştiu cum să reacţioneze. Sunt şi ei tot copii, imaturi, în unele cazuri „necopţi” în confruntarea cu noi, cu problemele noastre.
Cât de mult ne-am înţelege cu toţii dacă am conştientiza aceste lucruri. TOŢI avem de învăţat, unii de la alţii, lecţii de viaţă care necesită a fi rezolvate aici, acum, în corpul ăsta şi nu într-o altă viaţă unde poate încă mai ai de rezolvat şi alte aspecte.
Cât de greu este să fii conştient că ai atât de multă nevoie de a oferi iubire celor din jurul tău? Că trăind în nefericire, tristeţe, ură, ranchiună, nu faci altceva decât să atragi către tine aceleaşi emoţii şi stări.
De ce nu ştim să iubim şi ne este frică să spunem asta? De ce lăsăm să treacă timpul peste noi şi uităm să trăim în armonie cu noi înşine şi cu oamenii care ne înconjoară? De câte lucruri mai avem nevoie pentru a vedea că greşim în relaţia cu noi şi persoanele dragi?
Mie mi-au trebuit 29 de ani să înțeleg asta. O viaţă de om în care am trăit în trecut, în imagini şi închipuiri care nu au făcut altceva decât să îmi distrugă sufletul şi relaţiile cu cei din jurul meu. 29 de ani în care, dacă trag linie şi adun momentele frumoase, sunt puţine, în schimb, dacă mă întrebi cât rău am văzut, nu mă mai opresc. M-am axat pe lucrurile negative şi asta am căpătat, au trecut pe lângă mine momente frumoase şi nu le-am prins, au trecut pe lângă mine oameni frumoşi şi minunaţi şi nu i-am băgat în seamă, pentru că eram prea ocupată să îmi fac viaţa un calvar.
Asta vedeam şi, în consecinţă, asta primeam.
Acum, când sunt conştientă şi prezentă în viaţa mea, în gândurile mele, în clipele petrecute cu cei dragi, trăiesc emoţiile la maxim. Este atât de minunat, încât îmi vine să plâng când văd că nu ai nevoie decât de puţin timp pe care să-l aloci oamenilor din jur, să li te dedici şi să observi lumina din ochii lor, pur şi simplu să le vezi sufletul minunat, acel suflet pe care, până acum, nu îl regăseai pentru că erai prea ocupat să găseşti defecte, atât ţie, cât şi celorlalţi.
Câte amintiri şi secvenţe nefericite mai ai nevoie să acumulezi pentru a înţelege într-un final că greşeşti, greşeşti, în primul rând cu tine, pentru că nu te iubeşti şi, în al doilea rând, cu oamenii care suferă şi acţionează nefericit în contactul cu tine?
Suntem la fel, eu sunt tu şi tu eşti eu, suntem Universul.
Şi, dacă suntem la fel, de ce ne rănim? De ce suferim? De ce nu ne iubim?
Tu ce decizi să alegi ?
Guest post by Neagu Liliana Gianina
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
