M-am născut în perioada comunismului, unde totul se dădea cu porţia, inclusiv bătaia. Plecând de la dascăli până la părinţi (uneori şi vecinii) îţi aplicau corecţia ruptă din Rai, numită tupangeală. Ca părinte, nu prea ştiai multe în perioada aia. Viaţa era stas: serviciu, casă, copii şi nişte sfârşituri de săptămână petrecute pe la ţară, la pământ. Vacanţele noastre, ale copiilor, erau bunicii. Comunismul a insistat să ne educe cum a ştiut el mai bine: limitaţi şi cu paru’.
Mulţi dintre noi acum am devenit părinţi, iar părinţii de atunci, bunici. Familiile erau închegate. Nu conta ce trai aveai, suportai. Nu era frumos să te desparţi. Râdea lumea. Aceeaşi lume care te vedea o săptămână la rând cu ochiu’ vânăt şi-şi dădea coate pe la colţuri: „Iar a bătut-o bărbat’-su. Ce-o fi făcut?”.
Nu prea conştientizam ce înseamnă legislaţie, în schimb aveam obligaţii faţă de neam şi ţară, faţă de conducătorul nostru drag şi iubit. Eram nişte roboţi care-şi trăiau viaţa după şablonul comunismului. N-aveai de ales. „Mâncai” ce ţi se dădea. Mama a fost tot timpul o fiinţă blajină. Rar se enerva, rar dădea bătaia jos din pod. Tata, în schimb, un om foarte rigid. Ne altoia. Nu des, dar când o făcea, se simţea al dracului de bine… până-ntr-o zi când, la rându-mi, am reacţionat la fel ca el: „Dacă vrei, ne batem în parte. Dai tu, dau şi eu, să fim chit”. Pentru 30 de secunde, a rămas blocat. Pe faţă i se citea frica, deşi, cu siguranţă, în momentele alea m-ar fi călcat în picioare. Singurul lucru pe care a reuşit să-l facă a fost să deschidă gura şi să-mi spună „vorbim altă dată”. Nu ştiu cât de mult a conştientizat atitudinea mea, cert este că, din momentul ăla, bătăile au încetat. Probabil realizase că până atunci „mă educase” într-o singură direcţie care, cu timpul, prinsese contur în defavoarea lui. Ce dai, aia primeşti.
Anii trec şi ajungem în ziua de azi. Am evoluat. Avem acces la informaţie, aşa cum avem acces la multe lucruri (psihologi, psihiatri, sociologi, medici pediatri specializaţi în psihologia infantilă, planning familial etc) de care, cu ani în urmă, habar nu aveam că există. Însă, cu toate astea, o mare parte a cetăţenilor (părinţilor) români a rămas la aceeaşi părere: „bătaia e ruptă din Rai”. Altă cale nu există. Nu contează vârsta copilului, nu contează gravitatea faptelor, aşa cum nu contează nici… dacă-i bine sau rău. „Legea” se aplică la fel peste tot. O considerăm parte din educaţie. Pilon principal, aş spune.
În societatea românească, violenţa este la ea acasă. Nu contează care cui i-o trage. Pentru unii, asta înseamnă dreptate şi un mod „civilizat” de a te apăra. De ani de zile, rata violurilor şi a violenţei este în creştere, aşa cum, de altfel, este şi rata criminalităţii. Divorţurile sunt la loc de cinste, iar numărul copiilor abandonaţi este destul de mare, raportat la numărul populaţiei. Dacă am face o statistică şi ne-am uita la vârsta medie a persoanelor care fac parte din categoria de mai sus, rezultatul îi indică pe cei care au copilărit în comunism. În mare parte, în materie de „educaţie”, regimul de acum culege „roadele” de atunci şi, cu siguranţă, lucrul ăsta nu se va opri aici. Vor exista copiii acestora, purtători de „tradiţii şi obiceiuri”.
În ultima perioadă, la nivel naţional (şi nu numai), ne confruntăm cu un caz destul de neplăcut, în urma căruia s-au scris o grămadă de articole, fapt care a împărţit românii (din întreaga lume) în două tabere. Stupoarea din toată tărăşenia asta, ştiţi care este? Cei care trăiesc în străinătate susţin „non violenţa”, indiferent de natura ei, iar cei rămaşi în ţară (evident, nu toţi), aprobă fără niciun fel de problemă comportamentul ostil al părinţilor faţă de copii.
Este strigătoare la cer atitudinea noastră că naţie, în astfel de împrejurări. Suntem atât de mult obişnuiţi cu violenţa, până la punctul în care o considerăm normalitate. Mai mult decât atât, unele „capete luminate” o dau ca exemplu (susţinând-o chiar) ca fiind un factor principal care contribuie şi are efecte benefice asupra viitorului propriului copil. Mai exact, îl ajută la realizarea unor performanţe cum ar fi: admiterea la facultate, obţinerea unei diplome, afacerea proprie şi tot aşa. Practic, un randament continuu care nu poate duce decât la satisfacţii de ambele părţi. Nu mică mi-a fost mirarea când ultimele rânduri de mai sus le-am citit într-un articol semnat de-o mamă. Concluzia ar fi simplă: nu-ţi iei omoru’, nu devii om în viaţă. Deci, voi, ăştia care nu v-aţi luat nicio palmă în viaţa voastră, sunteţi nişte rataţi. Nu contează, puteţi fi şi cu diplomă, tot rataţi rămâneţi.
De felul meu sunt optimistă şi încă mai sper ca societatea românească va înţelege că educaţia familială corectă nu face altceva decât să pună bazele unui viitor mai bun, lipsit de violenţă şi dreptate cu de-a cu sila. Ca părinţi trebuie să conştientizăm că atitudinea noastră faţă de ei creează viitorul de mâine. Îl poate face mai frumos, mai liniştit.
Dragi părinţi şi nu numai, puneţi-vă bătrâneţile în siguranţă şi nu lăsaţi să v-alerge trecutul. Luptaţi, atât cât puteţi, pentru o lume mai bună! Educaţia înseamnă şi… să vă aşezaţi la înălţimea lui, să-l priviţi în ochi, să-i luaţi mâna în palmele voastre şi să-i spuneţi doar atât: „Mama te iubeşte şi-ţi vrea binele mai mult ca orice şi oricine pe acest pământ. Pentru mine eşti cea mai importantă şi cea mai de preţ fiinţă. Ascultă-mi, te rog, vorbele şi sfaturile. Niciodată n-am să te-nvăţ de rău. Ar însemna să mă-nvăţ de rău… pe mine!”
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Domnul Iisus, domnul Eminescu și domnul Georgescu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
