Toată viaţa am crezut în îngeri. Nu într-o formă fanatică şi nici măcar mistică, ci cu optimismul unui copil care crede în bunătate, în finalul pozitiv al poveştilor, în lumina care învinge întunericul. Copilului din mine i s-a spus cândva că a primit un îngeraş la botez şi totul a fost transmis axiomatic, nu a trebuit demonstrat, ci pur şi simplu aşa trebuia să fie.
Eu crescând, copilul din mine a rămas tot mai mic şi poveştile cu şi despre îngeri parcă s-au micşorat şi ele. Dar, nu ştiu de ce, mi-am ridicat deodată întrebarea firească a copilului: DE CE? De ce am primit un îngeraş? Erau prea mulţi în Rai şi au degajat astfel un loc? Şi, dacă l-am primit, ce trebuie să fac cu el sau el cu mine? Dacă aş primi un căţel, de ce l-aş primi sau, mai bine zis, de ce mi l-ar da cineva? Poate ca să mă protejeze, poate ca să-mi ţină companie. Şi atunci, nu ar trebui să îl hrănesc, să îl plimb, să mă joc cu el, să avem grijă unul de altul? Nu ar trebuie să îl ascult, dar şi el pe mine? Nu ar trebui să stabilim un limbaj comun de comunicare?
Întrebările poate sunt copilăreşti, dar răspunsurile nu. Cred că îngeraşul mi-a fost dat nu doar ca să mă protejeze, ci ca să fie un instrument al Domnului în relaţia cu mine, pentru că fiecare dintre noi suntem câte o piesă importantă dintr-un puzzle gigant. Şi, ca orice instrument, nu funcţionează dacă nu-i ceri să o facă. Dacă ai un stilou, nu va scrie până nu îl umpli cu cerneală şi până nu îl iei efectiv în mână, lopata nu sapă singură, liftul nu vine dacă nu îl chemi… Dar cum aş putea scrie fără stilou, cum aş obţine groapa fără lopată sau cât de greu aş ajunge sus dacă nu aş avea lift…
Sună logic, nu? Asta e frumuseţea liberului arbitru! Am voie să gândesc pentru mine, să găsesc sensuri şi să le aleg pe cele care-mi plac sau mă satisfac. Atunci, aleg să cred în îngeri şi să îmi schimb relaţia cu ei. Dacă accept că ei sunt aici ca să mă ajute, atunci oare nu am nevoie chiar de niciun ajutor? Nu am eu scrierile mele, gropile sau treptele mele? Nu trebuie oare să îmi obţin instrumente? Şi ei nu sunt orice fel de instrumente (poate că sună chiar prea pământesc!). Ei sunt Lumină şi Iubire şi tot ce trebuie să fac este să le cer ajutorul, să le spun exact ce vreau, să-mi fac planuri de lumină. Şi ce aş obţine astfel? Un drum în concordanţă cu Marele Plan, întregind puzzle-ul pentru care am venit.
Un gând inspirat şi o viaţă plină de lumină şi iubire vă doresc!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
