Citesc de când mă ştiu şi de cand mă ştiu, citesc. Am început să mă ştiu cu adevărat pe la şase ani jumate, când mi-au pus unii abecedarul în braţe şi nu m-au lăsat până nu l-am învăţat pe de rost. Apoi mi-au spus că există şi altfel de scrieri – literatură – şi mi-au arătat o ditamai biblioteca înţesată cu cărţi care mai de care mai înfoiate-n pagini, şi mi-au spus să aleg. Am luat-o la nimereală şi am triat oferta după nişte criterii de şase ani şi ceva, alegând în final cărţile cu cele mai multe dialoguri.
Pe vremea aceea detestam vorba lungă şi monotonă şi nu o ştiam separa de vorba lungă, montonă, dar cu valoare adăugată. Am ales, deci, să-mi încep citirile cu ”poveştile nemuritoare”. Aveam vreo cinci bucăţi din ”Biblioteca pentru toţi”, toate bine garnisite, groase şi mărunt povestite. Când le-am terminat, aveam vreo opt ani şi ceva şi tocmai ce mă pregăteam să descopăr colecţia ”Enigma”. Şi am descoperit-o pe îndelete, vreo câteva zeci bune de bucăţi. Pe la nouă ani m-am hotărât să-mi deversific gama, alternând poveştile de azi cu poveşti de ieri şi aşa m-a prins opera lui Shakespeare, o ediţie pentru copii, taman bună pentru a face cunoştiinţă cu maestru. Şi aşa mai departe.
Citeam pentru că îmi plăcea să fiu un pic altundeva, măcar în vis, că realitatea avea frontierele ei închise cu zeci de lacăte, citeam pentru că puteam evada printre rânduri. Citeam pentru că şi cei din jur făceau cam acelaşi lucru şi altceva nu prea aveam de făcut. Copiam ceea ce vedeam. Aşa credeam că se face.
De atunci tot citesc, chit că între timp alţii nu prea mai citesc în jurul meu – alţi alţii – şi chit că, mereu aş avea ceva altceva de făcut. Dar cititul m-a prins şi de atunci nu m-a mai lăsat. Este o pasiune moştenită şi întreţinută.
”Pe vremea şcolarităţii mele” – ha, ha, ha, hai să mă dau adult cu experienţă – nu existau scurtături gen Internet şi analize gata făcute şi propuse ”pe tavă”. Pe atunci ori citeai, ori te descurcai să dai impresia că n-ai copiat de la fratele mai mare. Eu eram şi am rămas copil unic, gata oricând să evadeze în căutarea adevărului perceput de alţii.
Lumea s-a schimbat între timp. Cred că este mai grăbită şi mereu în întrecere. Timpul liber rămâne puţin şi se găsesc multe chestii ca să-l umple cu vârf şi îndesat. Oamenii s-au obişnuit să evadeze altfel. Acum îşi permit şi legea le permite şi ea, frontierele sunt deschise.
Ce citesc
Amélie Nothomb
Nu, nu sunt critic literar şi nu, nu vreau să mă erijez în critic literar. Vreau numai să partajez cu voi un sentiment, acela pe care îl am de câteva zile, sentimentul că cineva poate ridiculiza tragedia, o poate expune în roz bonbon şi apoi o poate lua peste picior într-un chef de zile mari.
Modul acesta de a face haz de necaz într-un stil extraordinar de cursiv şi cu lipici este propriu scriitoarei Amélie Nothomb, o belgiancă despre care se spune că nu foloseşte Internetul pentru a scrie şi nici nu-l citeşte ca sursă de inspiraţie sau orice altceva. Chestiile astea care se spun despre ea, spun multe. De exemplu, că este puţin altfel decât trendul, este chiar împotriva trendului aş putea spune şi, chiar şi aşa, a reuşit să spargă gheaţa anonimatului şi să devină celebră. Cărţile ei sunt, cum să spun, adevărate opere de artă, arta de a spune mult în cuvinte puţine, cuvinte puţine şi în general scrise cu fonturi mari pentru a putea fi citite de toată lumea, chiar şi în metrouri prost luminate, chiar şi la coadă la autobuz, pe scurt, cărţile ei pot fi citite de cine are chef să citească.
Tocmai am terminat de citit „Stupeurs et tremblements” cartea după care s-a făcut filmul acela ciudat despre o tipă care s-a angajat la o firma japoneză şi apoi ne-a povestit cum a reuşit să supravieţuiască. Căci da, a ţinut morţiş să supravieţuiască, în pofida unei sorți vitrege, condimentată cu comportamente 100% japoneze. Cartea am devorat-o, râdeam de una singură, am ratat chiar staţia la care trebuia să cobor şi asta spune multe şi despre mine. În general anticipez enervant de mult, orice.
Înainte mai citisem şi „Le voyage d’hiver” acelaşi tip de subiect, aceaşi savoare. Un tip se decide să arunce un avion în aer şi, aşteptându-l, ne povesteşte de ce. Nu vă spun mai multe, căci v-aş strica farmecul. Vă spun totuşi că era îndrăgostit de o tipă frumoasă foc, care trăia cu o tipă urâtă foc şi puţin handicapată, pe care o chema Aliénor…
Haruki Murakami
L-am descoperit relativ târziu, la o vârstă la care ar fi trebuit să-l fi citit de multă vreme. Tocmai coborâsem din RER şi mă târam obosită către parkingul întunecat, când mi-am dat seama că ajunsesem cu mult înainte de ora ”0”. L-am descoperit într-un raft ”noutăţi” printre alte câteva volume, noi şi ele. Numele nu-mi spunea mai nimic, un japonez şi atât. De fapt m-a atras titlul, ”IQ84″, şi, odată curiozitatea stârnită, n-a mai fost cale de întoarcere. Am răsfoit rapid ”cartea n° unu” şi, imediat după, m-am aşezat cuminte la rând la casă. Şase sute de pagini în scris mărunt şi des. Mai încolo am revenit în acelaşi magazine, pentru ”cartea n° doi” şi apoi ”cartea n° trei”.
Ce-aş putea spune, în câteva cuvinte, despre Haruki Murakami? Aş putea spune poate că scrie cu o fragilitate tipic feminină, dar nu sunt foarte convinsă de non-subiectivitatea unei astfel de aprecieri. Aş putea spune că scrisul îi este unul dintre cele mai fluide până acum întâlnite, că vorbeşte despre lucruri aspre cu fineţea unui fulg, că povesteşte despre sex ca-n vesuri, dulce, non-agresiv, că-şi ţese poveştile între două lumi cu punţi şi trimiteri subtile. Aş putea spune încă multe lucruri frumoase, căci de vreo lună mă simt captivă. Dar îmi spun că aprecierile-s pur personale, iar gusturile nu se discută.
Aş fi curioasă să aflu şi alte păreri. L-aţi citit? Cum vi s-a părut?
Ce n-am putut să citesc
Trebuie să mărturisesc cu mâna pe inimă că, până mai acum câteva luni, nu citisem nici măcar un Coelho. Nu fusese să fie şi basta. Acum câteva zile m-am hotărât să-l ”încerc”, Auzisem multe despre, mai mult de bine decât de rău, eram curioasă, am intrat în prima librărie, am cercetat un pic oferta şi am ales cel mai celebru – în fine, cel despre care auzisem cele mai multe, ”Alchimistul”.
Tot cu mâna pe inimă trebuie să recunosc că maioneza n-a prea prins, pot afirma fără nicio jenă că mă chinui să-l parcurg, mă chinui să-l asimilez, să-i storc ideile, să mă simt puţin mai bogată. Ştiu că gusturile nu se discută şi tocmai de aceea îmi permit să nu mă mir de incapacitatea personală de a mă putea pune în fază cu o operă literară ridicată în slăvi de “hoarde întregi de cititori”. Am analizat un pic contextul în care m-am lansat în lectura lui Coelho şi am ajuns la concluzia că şi el contează. Contextul? Gen ”unde, când, cum, după ce”. Cred că:
Unu. Îl citesc prea târziu. Sunt deja la vârsta la care nu mai cred în câini cu covrigi în coadă, slogane motivaţionale şi altele pe aceeaşi temă
Doi. Îl citesc imediat după Nothomb, ceea ce este complet incompatibil. Imediat după Nothomb nu se poate citi decât Nothomb.
Trei. Este scris prea mic (aici râd amar).
Citesc de când mă ştiu şi de când mă ştiu, citesc. Am început să mă ştiu cu adevărat pe la şase ani jumate, când mi-au pus unii abecedarul în braţe şi nu m-au lăsat până nu l-am învăţat pe de rost. De atunci tot citesc.
Pe Daniela o găsiţi şi aici.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
