Întotdeauna am avut relații bune cu șefii mei. Cu unii, prea bune chiar. Îmi aduc aminte de unul în mod special, nu lucra cu noi în aceeași sucursală și nici măcar în aceeași țară. Ne întâlneam la ședințe extinse, la seminarii sau alte chestii similare inventate de corporatiști pentru ca oamenii să se mai vadă la față din când în când. Recunosc că eram flatată să lucrez într-o companie atât de mare, așa că mă supuneam fericită tuturor ritualurilor sale.
El îmi era șef indirect și, vrând-nevrând, se interesa destul de des de soarta mea. Prea des. Dar aveam să înțeleg asta după una dintre ședințele multinaționale ale companiei, când seara s-a încheiat apoteotic cu… dans. Rând pe rând, colegii s-au retras, așa că, la un moment dat, rămăseserăm doar patru – noi și încă un el și o ea. Periculoasă combinație! Am început să dansăm în perechi.
Ce m-a surprins din primul moment a fost că mă strângea atât de tare, lipindu-și o mână de spatele meu, încât ziceai că e direct interesat de cremele de corp pe care le foloseam. Ciudat era că părea atras și de efectul măștilor mele de față, că prea îmi atingea, ca din greșeală, obrazul cu buzele, și de parfum, că începuse să-mi adulmece părul, gâtul… Ce să vă mai povestesc, mă trec și acum fiori… Colega mea, parcă o văd, începuse să-și dea coate cu partenerul ei de dans, însă șefului nostru nu-i păsa. Și adevărul este că, destul de repede, nu mi-a mai păsat nici mie. Am intrat și eu în transă. O transă care avea să dureze doi ani.
Și uite-așa a început relația noastră de la distanță, ascunsă de ochii lumii, pentru că, am uitat să vă spun, era o oarecare diferență de vârstă între noi și el mai era și puțin… însurat. Foarte puțin, după spusele lui. În fine, ce să mai zic acum…
Își inventa drumuri de afaceri către noi și colindam țara împreună, ca doi porumbei. Atâta doar că mă cam durea inima de câte ori pleca și mă regăseam prea repede tot mai singură. Declarațiile lui înfocate, promisiunile și tot ce putea să-mi ofere de la sute de kilometri distanță nu-mi țineau de cald. Mai ales noaptea. Și după doi ani de amor pasional, dar clandestin, a venit și ziua în care i-am spus vreau un bărbat cu care să fiu mereu împreună și să-mi trăiesc iubirea la lumina zilei.
„I love you, baby”, mi-a răspuns îndurerat sau cel puțin așa părea de la distanță. Dar m-am ținut tare și relația noastră s-a sfârșit, el retrăgându-se ca un adevărat gentleman. Așa am crezut atunci. Căci peste câteva luni, când s-a pus problema unei promovări pentru care muncisem mult, a intervenit personal, deși nu era treaba lui neapărat, și a decis să fie promovată… ei, bine, da, ați ghicit, colega blondă care era cu noi în seara în care a început totul… De ce, baby? De ce? Cum e cu I love you baby? Nu-ți mai plac brunetele? Mama ta de ticălos! Trebuie să-mi schimb jobul, gata! Aici nu mai pup eu promovare, oricât aș munci, cu un șef bătrân și ranchiunos!
Citiţi şi
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Oare atât merit? Câteva cuvinte îngrămădite pe o foaie A4, ruptă neglijent de la jumătate?
Nu te culca cu el doar din plictiseală!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
