De ce am un câine și n-am un copil

20 January 2015

laura babanM-am întâlnit zilele trecute cu o cunoștință. Ea își ținea de mână gâgâlicea de fetiță, de vreo 6 ani. Eu eram cu bicicleta și cu cățelul în coș. Îl dau jos să-l smotocească cea mică, căci amândoi se întindeau unul spre altul curioși. Noi, ăștia mari, ne așezăm pe-o bancă să recuperăm cele nespuse.

Și-atunci mi se trântește una care trebuia rămasă nespusă. ”Dar tu când faci un copil? Câți ani ai deja? 27?”, ”26 și 9 luni”, îi răspund în glumă. Dar prietena mea continuă. ”Tot timpul te văd plimbând câinele, dar nu mai bine plimbi un copil? Dacă vrei să știi, iubirea pentru câine dispare, ai să vezi. Cum rămâi însărcinată, cum ai să vrei să scapi de cățel.”

Auăleu, de unde să încep a-i răspunde?

Nu vreau acum un copil

Acum vreau să călătoresc. Vreau să ne mutăm dintr-o țară în alta oricând putem. Vreau să putem pleca cu cortul în orice week-end. Oricum e greu cu cățelul după noi, dar e mai ușor decât cu un copil. Vreau să fiu liberă, vreau să fug, vreau să mă cunosc, vreau să-l cunosc pe omul de lângă mine. Vreau să gust zilele și să-mi înțeleg rostul. Vreau să pot să mă smulg dintr-un loc atunci când nu mai sunt fericită. Vreau să-mi schimb serviciul atunci când nu mai vreau să fac ce fac. Vreau să pot dormi până la 10 dimineața. Vreau să mă duc în oricare sâmbătă la o petrecere. Dar cel mai important, vreau să construiesc lumea în care voi aduce un copil. Mica lume în care vom trăi ca familie, puținii oameni din jurul nostru, ”satul” unde-mi voi educa la rându-mi copilul.

Nu-s egoistă, sunt sinceră eu cu mine. Vreau să-mi trăiesc anii aceștia descoperind, încercând, învățând, crescând. Vreau să iubesc copaci, și mare, și poteci. Vreau să-mi iubesc omul. Să fim doar doi. Să-l pot privi din mai multe unghiuri, în mai multe situații, în diferite peisaje. Vreau să știu că relația noastră e puternică și-n afara balonului de săpun. Vreau să scriu scrisori de dragoste și încă o carte, vreau să îmi îmbrac rochiile fie vară, fie iarnă și să ieșim în câmp să facem poze.

Masurand lumea

Măsurând lumea

Vreau să pot să nu fac ordine în casă, să pot să nu răspund la telefon, să pot să stau cu o carte în pat un sfârșit de săptămână întreg. Iubesc copiii, iubesc foarte mult copiii, dar acum, la 26 de ani și 9 luni mai mult mă iubesc pe mine. Vreau să am timp eu cu mine. Să mă urc pe role și să-mi trag cățelul după mine. Să țopăim dintr-un oraș în altul pe bicicletă. Să dormim în trenuri, și-n gări, și-n aeroporturi, și sub cerul liber. Vreau să putem să mai plecăm o vară în Islanda să facem voluntariat. Să plantăm copaci, să strângem gunoaie, să cucerim munți.

Comparația copil-câine

Nu-mi place când oamenii cu copii și fără căței îmi spun că e mai bine să ai un copil. Ei nu știu cum e să ai un cățel. Așa cum nici eu nu știu cum e să ai un copil. Dar nu trebuie să am unul ca să știu că:

– un câine nu înlocuiește un copil

– un copil nu înlocuiește un câine

– dacă ai un copil, nu trebuie să ai și un câine

– dacă ai un câine, nu trebuie să ai și un copil

– un câine nu va fi niciodată mai iubit ca un copil

– un câine face și el parte din familie

– există oameni care își doresc un câine

– există oameni care își doresc un copil

– există oameni care își doresc și-un copil, și-un câine

– dacă x vorbeste numai despre câini, să-i fie de bine

– dacă y vorbește numai despre copii, să-i fie de bine!

Pentru mine, în orice comparație câini-copii, copiii câștigă. Dar să spui că ”mai bine crești un copil decât un câine” este prea mult, pentru că fiecare știe ce poate și ce vrea să crească. Fiecare cu treaba lui. Nu văd de ce toată lumea ar trebui să aibă copii și de preferat să-i facă la vreo 20 și ceva de ani.

Mai mult, nu văd de ce trebuie ales să ai un copil în detrimentul unui câine. Studii făcute pe reacția unor mame la vederea copiilor lor și la vederea câinelui familiei arată că se activează aceeași zonă a creierului. Cu aceeași intensitate și devotament. DAR, apariția copilului activează o zonă unică din creierul mamei, cea a protecției și a ”îndrăgostirii”. Altfel spus, ne iubim mult câinii, ne iubim mult copiii, dar de cei din urmă suntem și îndrăgostiți și într-o situație de urgență, între salvarea câinelui și salvarea copilului, am alege copilul. Cred că aici se aplică acel ”ai să vezi când ai să ai un copil”. Am să văd.

Laura Baban - Cu Domnul Tic la Nisa

Cu Domnul Tic la Nisa

Păi, și ce se întâmplă cu câinele?

Așadar, cred că am stabilit, dacă îmi iubesc mult câinele, nu înseamnă că e cazul să fac un copil. Dacă îl iau peste tot cu mine și-l pozez din toate unghiurile, nu înseamnă că îl consider copilul meu. Înseamnă că acum am un câine. Și peste ceva timp voi avea un copil. Sunt două etape diferite, care se vor împleti. Nu se întâmplă nimic cu câinele când voi face un copil (decât că, probabil, cineva o să-l tragă mai mult de urechi și-o să-l caute pe la dinți). Or să crească împreună. (Știați că cercetările arată că mamele care au locuit cu un câine înainte și în timpul sarcinii vor naște copii cu sistemul imunitar mai puternic? Pentru că expunerea la microbi este mult mai mare, ceea ce ajută corpul să se adapteze încă dinainte de naștere.) Ca să nu mai spun că ce poate face un câine în viața unui copil, nu pot face toate jucăriile din lume.

Și totuși, când fac un copil?

Nu știu, dar cred că e treaba noastră.

Pe Laura o găsiți și aici.



Citiţi şi

Soacră-mea

Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare

Țara în care nu te poți compromite

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Alina / 14 April 2016 13:26

    Eu ador animalele,in special cateii .Am avut cativa la viata mea si intr-adevar sunt niste animale nemaipomenite .Am si copil care adora animalele,chiar daca nu are acum vreunul.Dragostea pentru catel cat si pt. copil e imensa.Nu as putea sa fac diferenta intre iubirea pt.unul sau celalalt.Eu am avut copil la 24 de ani,iar varsta e singurul regret:puteam sa mai astept cativa ani pt. a face primul copil.Asa as fi pus la punct mai bine viata mea.Cateii insa,sunt bineveniti in orice etapa a vietii .

    Reply
  2. Elena / 26 February 2016 5:15

    Eu am caine si fac si copil. La 34 de ani (nu 26, 27, sau cand crede oricine ca ar trebui sa apara copilul respectiv).

    Nu am inteles niciodata interestul oamenilor pentru copii (si cand am trecut de 30, nimeni nu m-a intrebat cand sau daca vreau copii de exemplu, pentru ca la momentul ala nu voiam copii) si nici supararea celor care sunt intrebati. Nu ma deranjeaza sa spun ce simt, nu sa ma justific. Nevoia de justificare vine din problemele noastre, nu ale celor care intreaba.

    Sunt de acord cu tine ca oamenii nu ar trebui sa intrebe sau sa se intereseze, dar pe de alta parte nu cred ca ar trebui sa fim asa afectate de lucrul asta (bine, sunt cazuri in care a nu a vea copii este o chestie dureroasa), pentru ca la urma urmei, daca tu esti multumita cu tine si decizia ta, nu te afecteaza intrebarea asta.

    Hmm, acum stau sa ma gandesc ca poate omenii au incetat sa ma intrebe dupa 30 de ani pentru ca au pierdut speranta sau au crezut ca deja s-a dus timpul :)))))

    Reply
  3. Livia Blaga / 25 February 2016 15:46

    Si aveti perfecta dreptate! Se poate si cu, si cu. M-am nascut cu caine si pisica in casa, traita toata viata la oras, fericita cu bunici la tara. Doi copii la diferenta mare unul de celalalt si caini si pisici si cate un musafir pe trei pana la sase saptamani (pui de cioara, pui de soim, pui de bufnita). Se poate!

    Reply
  4. caesar / 26 January 2016 2:40

    Prin faptul ca ai simtit nevoia sa expui situatia asta dovedesti ca ai nevoie de sustinere ,de a demonsta subconstientului tau ca e bine asa,pentru a fi linistita cu egoismul care te tine departe de a face un bebe.De ce e bine sa faci un copilas la 20 si ceva…e simplu,organismul tau va trece mai usor peste nastere,iar relatia dintre voi va fi mai apropiata,idiferent cum este firea,tabieturile inradacinate o data cu trecerea anilor vor duce la conflicte cu piticul,asta la nivel micro,pentru ca daca te ridici putin peste micile tale comoditati si te gandesti cum ar fi daca 40%din populatie ar fi ca tine am intra intr-o criza fara intoarcere,dar ce iti pasa,probabil catelul tau nu va supravietui suficient ca sa fie afectat.Gandirea ta este la fel de nociva ca poluarea,la scara mare ar duce la autodistrugere.Oricum un bebe e fericire la alt nivel pe care nu ai cum sa o cunosti pana nu esti parinte.Daca am fost nepoliticos imi cer scuze.

    Reply
  5. Maria / 21 January 2016 14:33

    Draga Laura, in primul rand vreau sa te felicit pentru scriitura. Ai stil, ai farmac, ai umor, ai un aparat argumentativ solid. Si in al doilea rand, felicitari pentru curajul de a fi tu insati. Mai rar oameni onesti in lumea asta plina de ipocriti, lasi si spalati pe creier.
    Eu am devenit mama la 26 de ani, iar fi’miu a crescut cu pisica langa el. Mai nou, am adoptat o catelusa de talie mica, o corcitura de tekel cuminte ca un inger. Am gasit-o cu burta la gura, in fata blocului, fugita de acasa sau abandonata in strada… Mi-a fatat sapte ghemotoace de blanita, in bucatarie, undeva prin mai, dupa miezul noptii. Fi’miu a fost in extaz. Ne-a ajutat Dumnezeu si le-am gasit tuturor catelusilor familii adoptive. Este o incantare pentru mine sa-mi auda copilul razand din toata inima, cand se alearga cu cainele prin casa, in joaca lor fara vina. Sau cand isi ia pisoiul in brate si-l alinta ca pe odorul lui cel mai de pret. Un copil e mai fericit cu animale in jur. Intreaga familie e mai fericita. Cine n-a incercat sentimentul asta, mai are multe de invatat.

    Reply
  6. Simona Moon / 19 November 2015 13:15

    Te inteleg perfect! Si eu trec prin aceleasi situatii, mai ales ca am 6 ani de casnicie.
    Eu nu cred ca viata unei femei se limiteaza la facutul copiilor. Lumea astea asteapta sa fie descoperita, eu astept sa ma descopar si un copil ar pune frana dezvoltarii mele ca persoana. Daca eu nu sunt pregatita, ce exemplu as da generatiei urmatoare?

    Reply
  7. DDD / 14 June 2015 17:11

    Am crescut un copil si l-am iubit mult, enorm, dar… nu am avut atunci un caine! Copilul a devenit un adult care ma dezamageste uneori, dar…acum am un caine! Cules de pe o sosea cand era doar un pui! Si il iubesc mult! Si nu ma dezamageste! Cand vin acasa obosit, copilul devenit adult are alte probleme din care nu trebuie sa-l deranjez. Cainele vine si ma cheama sa stau langa el.
    Nu vrea nimic de la mine, decat sa stam amandoi pe canapea, unul langa altul.
    Ii iubesc mult pe amandoi, dar acum regret ca atunci cand am crescut copilul, nu am avut un caine! Poate copilul meu ar fi invatat ce inseamna dragostea neconditionata! Ce inseamna prietenia pe viata si respectul! Chiar daca suntem din specii diferite!
    Deci, dragi parinti: luati si un caine, care sa creasca impreuna cu copilul!
    Viata va fi mai vesela si mai plina!

    Reply
  8. ciprian / 5 June 2015 11:25

    Îți respect părerea, dar habar n ai ce pierzi. Vorbesc din perspectiva celui care a trecut prin ambele variante, a făcut tot ce îți dorești tu sa faci, am si un copil.

    Reply
    • ciprian / 5 June 2015 11:30

      Amintește ti acest articol si scrie inca unul după ce vei avea copii. Compara le! Vei descoperi lucruri interesante!

      Reply
  9. Mihai Mihai / 1 June 2015 15:04

    Mentionez inca de la inceput ca nu sunt un mare pasionat de animale, adica le iubesc, le respect, insa cred ca mai degraba nu sunt pregatit sa am un animal, deoarece acesta necesita atentie foarte multe, ingrijire si respect. Insa nu sunt de acord cu egalul pus in comparatie intre un caine si un copil.
    Am un copil de 3 ani.
    Nimic pe lumea asta nu se poate compara cu bucuria de a-ti privii copilul chiar si atunci cand te chinuie, plange, face nazdravanii, esti obosit, nu ai chef…. Te umple de bucurie numai simpla sa prezenta… Nu spun ca este usor a creste un copil, nu spun ca e greu, spun doar ca pentru mine…. copilul meu este cea mai importanta persoana. Este o iubire diferite, o iubire ce nu trece cu timpul si o iubire ce creste permanent.

    Reply
  10. Cristi / 1 June 2015 12:30

    1. nu e treaba nimanui cand si daca decizi sa faci un copil. nu toti oamenii sunt nascuti sau destinati a fi parinti. responsabilitatea este exclusiv a ta si nimeni nu are dreptul de a judeca, pozitiv sau critic, alegerile tale.
    2. comparatia copil-caine nu rezista din niciun unghi. e ca si cum ai compara cat de frumosi au fost anii adolescentei cu frumusetea lunii. nicio legatura intre ele.
    3. din experienta proprie iti pot destainui un singura aspect: cu cat faci un copil mai tarziu, cu atat vei trai mai putin alaturi de el. Il vei ajuta si urmari in viata, mai putin. Cand el va lua viata in piept si va avea nevoie de tine, tu vei fi fara energie, fara chef, semi-senila sau moarta. Iar asta este egoism, oricum ai justifica-o.
    4. mereu va exista “inca un lucru de facut inainte sa fac un copil”. mereu. iar relatia cu cel de alaturi, uneori, se schimba radical, dincolo de asteptari sau promisiuni, atunci cand apare un copil. uneori in bine, alteori nu.

    Reply
  11. Vanessa / 1 June 2015 12:15

    Eu am caine si DA, il consider copilul meu. Si consider ca nu trebui sa dau nimanui socoteala pentru asta. 😉
    Sa-ti traiasca Tic si sa va bucurati de viata impreuna!

    Reply
  12. Rox / 15 March 2015 18:35

    Asa gandeam si eu la varsta ta….si la 30 de ani m-am gandit ca e timpul dar Dumnezeu mi-a aratat ca e timpul cand vrea el nu eu…si primul copil a murit la o zi dupa ce l-am nascut.Acum am o fetita de aproape trei ani si daca regret ceva e ca m-am hotarat tarziu sa fac un copil.Nici o excursie, nici o haina scumpa nu se compara cu bucuria care ti-o aduce un copil.Si dupa ce il ai te vei gandi ca iti doresti sa-i fii cat mai mult aproape asa cum parintii tai iti sunt si te bucuri.

    Reply
  13. Alina / 20 February 2015 23:33

    Felicitari pentru luciditate! Si pentru onestitatea cu sine. Am 37 de ani si la piept imi doarme un prunc de doua saptamani. Al doilea. Primul l-am facut la 35. Asa s-a intamplat, caci eu de fapt nu-mi doream copii. Acum zic ca e cel mai fain lucru ce mi s-a intamplat vreodata. Da, stiu, stereotip. Pana la 35 am calatorit pe unde m-a dus capul, am facut ce mi-a trecut prin cap si eram de 9 ani alaturi de tatal copiilor mei. Toate astea au contat enorm in maturizarea mea si pot spune cu mana pe inima ca la 34 de ani nu as fi fost nici 10% din mama care am fost un an mai tarziu. Asta pentru ca imi erau necesare unele experiente care m-au zguduit si implicit maturizat fix in acel ultim an inainte de a ramane insarcinata. Nu exista nicio autoritate care sa-mi fi putut spune la 30, cu certitudine, ca as fi fost pregatita sa am copii. Nici la 35 nu ma simteam inca in stare. Asadar ar trebui s-o lasam mai moale cu judecarea existentelor celorlalti si cu extrapolarea propriilor experiente asupra lor. La 20-si-ceva-de-ani personal consider ca suntem insuficient de copti pentru a aduce pe lume copii dar asta e parerea mea… E mult mai sanatos sa crestem catei, pisici, papagali etc, sa ne consolidam relatiile, sa calatorim, sa stam in pat pana tarziu, sa citim, sa experimentam – si abia apoi, din aceasta plinatate sufleteasca, sa primim langa noi si pui de om cu care sa impartasim ce am invatat in tot acest timp. Dar nu mai devreme.

    Reply
  14. Ana Petraru / 20 February 2015 0:11

    Sub padure se vede mult mai bine decat sub propriul nas.
    Ce are lumea atata treaba cu viata altora? Ce e cu avalansa asta de pietre?
    Fiecare isi duce crucea lui. Fiecare isi urmeaza poteca.
    Cine va da reptul sa judecati alti oameni, oameni! Ati fost vreunul in papucii celuilalt?
    Fiecare ne construim viata cum credem ca e mai bine. Daca gresim sau nu, vom afla mai tarziu.
    Ne spunem istorii unul celuilalt. Dar istoriile nu sunt retete, cum e bine si cum nu.
    Daca nu va place – ignorati, nu va amarati sufletul. Daca va place – bucurati-va de fericirea primita fara a da ceva la schimb.
    Copiii – lumina vietii. Asa zice lumea. Dar cati recunosc rateul? Oare cati parinti regreta acel moment care le-a schimbat viata pentru totdeauna, dar isi inabusa gandul, pentru ca e pacat?
    Ah, daca ati fi vazut acea mama disperata care a spus “Am vandut tot din casa pentru drogurile lui, ca sa il tin departe de puscarie. De la recuperare a fugit. L-as omora cu mana mea. Dar e copilul meu.”
    Sunt si povesti frumoase, dar moneda are mereu doua fete.
    Am vrut cu disperare un copil de cand am inteles ca sunt femeie. Dar oamenii sunt cei care au omorat orice speranta in mine, au avut grija si au depus efort ca sa spulbere pana si cea mai mica sclipire.
    Ce faceti, oameni buni?
    Pe ce lume traim? De unde atata rautate si necesitate de a arunca topoare in altii?
    Daca cineva nu simte la fel ca voi, e stigmatizat.
    De ce sa mai vrem sa aducem copii pe lume? Ca sa ce? Sa cerseasca? Sa respire aerul asta imbibat cu deseuri? Sa traiasca in orasele astea imbacsite si smolite? Sa manance gene modificate?
    Uitati-va la noi. Oare avem o viata frumoasa? Si daca indraznim sa vrem mai mult, trebuie sa ne sclavagim, sa devenim robii muncii, ai rutinei si ai dezumanizarii.
    Haideti sa avem fiecare grija de curtea noastra. Si daca nu vrem sa facem vreun bine cuiva, macar sa nu ne lase inima sa ii facam nici rau.

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro