Graţie unui amic în primul rând virtual, de ceva vreme alerg. În toamna lui 2014, în (cumva) istorica zi de 17 noiembrie, am răspuns unui îndemn la o mişcare umanitară, menită să sprijine un copilaş bolnav şi neapărat operabil în străinătate. În schimbul sumei pe care o donai, te angajai sa alergi una, două, câte ture de lac Herăstrău voiai şi te ţineau plămânii.
Venisem aiurea îmbrăcat, pe malul apei erau patru grade, aşa că a trebuit să fug cu geaca de piele pe mine. Nu mai alergasem în jurul lacului niciodată, habar n-avem cât de lung era traseul, dar am dus cu bine la capăt un tur complet. Nu m-aşteptam, un om ale cărui sporadice elanuri sportive se materializau doar în marşuri, câteodată, de câţiva kilometri pe jos. Pe de altă parte, alergarea mi-a plăcut întotdeauna, aşa că am traversat o lungă iarnă cu un gând însâmburit în minte: de la primăvară să o reiau. Ceea ce am şi făcut.
Câteodată mai ating cu fruntea o creangă de salcie prea încovoiată sau un nor de parfum de caprifoi. Am bucăţile mele de drum favorite, când liniştea oraşului se instalează şi bruiază muzica din căşti. Îmi place cum se răsfrânge soarele în lac dimineaţa, în zori, după ce ai depăşit unul dintre debarcadere. Ştiu cam cu câte sute de metri înainte de finiş să forţez un pic, ca să mă încadrez într-un interval decent de timp. Am învăţat să ignor frigul matinal, iar vântul, care, câteodată, mi se aşează pieptiş, e doar un impuls în plus.
Ce nu ştiu niciodată este maratonul interior pe care îl vor trasa în mine kilometrii parcurşi în succesiunea vârf-talpă-respiră-păstrează ritmul. Pentru mine, alergările pe malul lacului, dis de dimineaţă, sunt singurele momente în săptămână, în afară de somn, când timp de aproape o oră, nu vorbesc cu nimeni. Fug singur. Cu alergătorii pe care îi mai întâlnesc, când ne recunoaştem, mă salut din ochi. Telefonul nu sună. iPod-ul îşi face datoria neîntrerupt. Atunci, probabil năucite de atâta libertate, gândurile o iau razna, sprintează, prind o viteză aproape nepermisă dacă vrei să ţii la drum lung, se învolburează şi o apucă pe cărări nebătătorite. Ele nu se împiedică. Nu domolesc pasul pe linia de cale ferată. Nu sar peste bălţi. Se înlănţuie periculos sau seducător, rup ritmul când te aştepţi mai puţin, formează plutoane sau irump singure, curajoase, cum, la fel de bine, abandonează cursa după doar câteva minute, lăsând locul altora, mai bine antrenate.
De când alerg, nu pot decât să sper că sunt mai sănătos. Mă simt grozav după o tură sau chiar două, dar nu mă simţeam rău nici înainte. Nu sunt nici mai slab, nici mai fit, nu mi s-a schimbat culoarea ochilor. Încă îmi zdrelesc pieliţele până la sânge şi mă irit după bărbierit. Alergatul mi-a adus un obicei bun, deşi ceasul care sună şi în weekend nu e chiar pe gustul tuturor. Poate că e benefic pentru plămâni, inimă şi colacul din jurul burţii. Primenirea mentală, însă, pe care o presupune, acesta e un bun cuantificabil imediat. Când alerg am senzaţia că sistemul nu trece doar printr-o defragmentare temeinică şi pune fiecare cluster la locşorul lui, ci parcă se deschide o fereastră care pompează aer curat într-o cameră ordonată. Când alerg, visez emisiuni ambiţioase, imaginez interviuri curajoase, rezolv dispute inutil complicate şi prelungite. Închei conflicte. Deschid capitole. Concluzionez dileme. Încep cărţi, termin articole cu miză, găsesc soluţii, port dialoguri argumentate şi inatacabil construite, vorbesc mai convingător, scriu mai bine, zâmbesc mai mult. După şapte, după zece kilometri sunt o variantă updatată a propriului meu profil spiritual. Poate cel pe care mulţi şi-ar dori să îl întâlnească la mine şi… încă mai speră.
Picurii de transpiraţie care se lăţesc pe asfalt spală acest eu temporar. Potrivirea pasului la mersul obişnuit dezumflă avântul. Treptat, scurtcircuitele şi bălmăjeala de idei se insinuează la loc. Între urechi nu mai e decât muzica din căşti. Dar faptul că pot ajunge din nou la această igienizare lăuntrică e un stimulent cel puţin la fel de motivant ca perspectiva (în continuare la fel de îndepărtată) a unui abdomen plat. Merită soneria ceasului deşteptător.
Încercaţi.
Citiţi şi
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
