Mi-o amintesc perfect pe femeia cu părul alb precum orhideea în timp ce-și trecea ostenită mâinile prin cosițele ușor împletite.
O ajunseseră bătrânețile și mersul ei sprinten prin lanul de porumb acum o lăsase frântă la pat, cu durerile unor picioare care păreau a nu mai vrea să asculte.
Nu mai putea face de mâncare, iar cea care o ajuta, fără dorință de răsplătă, fusese mama.
Ori de câte ori mergeam la ea, o întrebam :
– Ce vrei să-ți aduc de la oraș, bunico?, iar ea, cu aceeași curioasă strălucire în privire, îmi răspundea:
– Măsline butucănoase și nesărate, și banane, mamă.
Cu ceva ani în urmă, măslinele mari și nesărate nu se găseau cu aceeași lejeritate cu care le găsești astăzi, dar, de fiecare dată în care i le duceam, bucuria ei de copil inocent mă învăța încă o dată ce este fericirea.
Ori de câte ori mănânc măsline (căci le ador și eu), mă gândesc la bunica.
Acum, majoritatea sunt gigante și nesărate. Aș putea să-i cumpăr toate măslinele pe care le dorește, dar nu a mai vrut să aibă puțină răbdare…
Adevăratele comori pe care le avem în viața asta sălășluiesc în noi, dincolo de timp.
Guest post by A.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
