Se joacă la Teatrul Odeon din București spectacolul “Casanova”, după memoriile marelui amorez, aventurier, călător din secolul al XVIII-lea, îl știți. Giacomo Casanova a trăit șaptezeci și trei, a cunoscut, ca să spunem așa, multe femei și, cel mai important, și-a scris viața. Așa știm astăzi cum gândeau și cum iubeau doamnele, domnișoarele, ba chiar și măicuțele de altădată.
Am vizionat spectacolul alături de un bun prieten, un critic rafinat, un tip indiscutabil pretențios, un avocat. La berea de după mi-a mărturisit că nu l-a impresionat textul casanovian, acea incredibilă sumă de tinere și mai puțin tinere care se lăsau posedate, devorate de infatigabilul Casanova. Am încercat să îl combat, să îi atrag atenția spre dăruirea actorilor, spre decoruri și costume, cu adevărat fabuloase, spre spectacol ca ansamblu. Degeaba! Era de neînduplecat.
Bunul meu prieten se îndreaptă, destul de ferm, spre treizeci și cinci de ani. Este un bărbat încă tânăr, încă în putere. Mi-a expus, în trena casanoviană, tristele povești personale de amor. Găsindu-le cu oarecare însemnătate, i-am cerut îngăduința de a le da mai departe într-un text, cu prilejul zilei de 8 martie. Am primit-o, după ce i-am făgăduit că nu voi folosi numele adevărate ale persoanelor în cauză.
Și zicea bunul meu prieten (redau din memorie, așa că mă veți ierta pentru eventualele prețiozități ale stilului, care mi se datorează și de care bunul meu prieten nu e vinovat):
G.
Am copilărit în sectorul 3, într-un cartier în care nu exista decât un singur cetățean negru, un adolescent de culoare, deșirat și cam stupid. M-am îndrăgostit de G. într-o noapte de înviere, la Biserică. Nu știu dacă era datorită luminii care se întâmplă uneori când ajungi mai aproape de Dumnezeu sau dacă era doar ea. Aveam treisprezece ani, ea avea unsprezece ani și mai avea și o strălucire de bijuterie. A durat mult timp dragostea asta a mea. Pentru G. am început să scriu poezii și așa. Nu îi plăceau și nici nu erau motive să îi placă. Erau poezii proaste. Apoi, G. s-a îndrăgostit de negrul acela deșirat și cam stupid. Am continuat să o iubesc și am învățat deznădejdea. Odată, am aflat, de la un interpus, că G. vrea să consume droguri, așa că un semestru întreg am purtat în ghiozdan o pastilă de LSD așteptând o ceartă între ea și negru pentru a mă putea înfățișa cu stupefiantele la ușa ei. Când în sfârșit s-a întâmplat, G. mi-a râs în nas și mi-a zis că nu mai e curioasă. Am aruncat pastila într-un coș de gunoi din oraș și am refuzat să iau troleibuzul, tramvaiul, autobuzul, metroul. Am mers pe jos patru cartiere, într-un lung ocol spre casă, mă simțeam ca Moise prin deșert. Doar că ploua.
Pentru G. am făcut balet, pentru ea am învățat să merg pe bicicletă și tot pentru ea mi-am crăpat capul ca pe un dovleac, punând o frână impresionantă chiar în fața ei. Bineînțeles că am zburat peste ghidon înfingându-mi țeasta într-un bolovan. G. nici măcar n-a râs, în schimb eu, cu capul crăpat și sângele șiroindu-mi pe față, țin bine minte că râdeam ca un idiot.
Pe G. nici măcar să o sărut nu am apucat atunci. S-a întâmplat abia nouă ani mai târziu, pe când eram amândoi deja studenți. Tot atunci am făcut și dragoste. N-a fost cine știe ce.
N.
Prima fată pe care am sărutat-o era dintr-un alt oraș. Avea un ochi mai mare și unul mai mic, adică pupilele sau ceva. Nu știu să îți explic medical ce avea. În fine. Cert e că după o vară împreună ne-am despărțit, ne-am scris lungi scrisori romantice, am vorbit îndelung la telefonul fix. Nu existau mobile pe vremea aceea! Apoi a venit iarna și scrisorile de la N. au început să vină tot mai greu, apoi n-au mai venit deloc. M-a uitat.
Am căutat-o zece ani mai târziu pe internet. I-am trimis chiar și o fotografie cu noi doi din vara aceea. Nu mi-a răspuns niciodată. Așa am învățat că există un timp pentru dragoste, și că, odată timpul acela trecut, sensul se spulberă, ca și cum n-ar fi fost.
Pentru N. am urcat pe cei mai înalți munți din țara noastră, eu care nu sunt un montagnard, n-am nimic de alpinist în mine și mi-era lene să-mi urc și cele patru etaje ale blocului în care locuiam cu ai mei.
B.
De B. m-am îndrăgostit într-o altă vară. Nu mai văzusem niciodată sânii unei femei înainte. Căci B. era o femeie. Eu aveam cincisprezece ani, ea douăzeci. Era studentă la Litere, m-a inițiat în tainele cititului. Pentru ea m-am pus la punct cu clasicii ruși. M-a părăsit pentru un blond cu cărare pe mijloc, care din profil semăna cu Nick de la Backstreet Boys, doar că mult mai năsos. Așa am învățat că în gusturile femeilor, mai ales în acelea care se încurcă până și cu mine, nu trebuie să ai încredere.
R.
La R. am ajuns în ultimul an de liceu. Țin minte și acum privirile înnebunite ale colegilor mei de clasă și de an, niște imbecili solemni, când mă plimbam la brațetă cu R. în curtea interioară a Liceului Teoretic “Nichita Stănescu” din București.
R. avea bucle blonde și era tot timpul fericită. Eram scandalos de tânăr pentru a înțelege ceva din șansa, foarte scurtă de altfel, care mi s-a dat. R. m-a părăsit într-o zi de 1 Martie. În aceeași zi, psihologul unității de recrutare unde ne-au dus pe noi toți, băieții, să ne lase în p*la goală, să vadă dacă suntem buni să murim pentru țară, avea să scrie într-o fișă oficială a statului român că nu trebuie să mi se dea o armă pe mână. Avea dreptate. Psihologul ar fi fost primul pe care l-aș fi împușcat în cap și doar pentru că R. nu era acolo. La sfârșit, m-aș fi împușcat firește și pe mine – probabil în inimă. Din fericire, n-am avut niciodată permis de port-armă.
M.
M. a fost marea mea iubire. Dar așa cred, probabil, toți puțoii de douăzeci de ani. Toate iubirile de la douăzeci de ani sunt mari iubiri. E vorba, mai degrabă, de vârsta cordului.
Oricum, pentru M. am făcut totul: mi-am abandonat vocația de om de litere și am dat la Drept, o facultate de căcat, care nu mi-a plăcut niciodată, am studiat Teoria Generală a Dreptului, TGD îi ziceam noi, și îmi era zilnic scârbă, vomitam tot ce mâncam.
Și tot pentru M. m-am bătut în parcare cu un animal și am scăpat de pușcărie doar din întâmplare, când cu faza cu cuțitele. Ți-am zis faza cu cuțitele? E simplu: a vrut să mă taie un bou care de asemenea o iubea pe M.. Precum știi, am făcut în tinerețe ceva box. I-am dat o directă de stânga deloc constituțională. N-a murit, dar așa am învățat că e mai prudent să nu iubești femei pe care le iubesc și bărbați care poartă cuțite.
Am fost chiar la un pas să mă căsătoresc cu M. Îi luasem și inelul de logodnă. I l-am dăruit. L-a primit. Asta întâmpla cinci ani mai târziu, la o revenire, căci sufăr și de mitul eternei reîntoarceri firește. Apoi am plecat două săptămâni într-o delegație. Chiar și avocații fără talent au obligația unor delegații. Când m-am întors, M. rupsese logodna și se combinase, fără putință de tăgadă, cu un cocalar cu Audi A6. În lumina celor arătate mai sus, mi-am rezervat dreptul de a o disprețui până la sfârșitul vieții.
În încheiere, bunul meu prieten a spus:
Apoi, ce să-ți mai spun, au mai fost A. și C. și E. și L. și P. și I. și T. și V., care era psihopată și obișnuia să își arunce animalele de companie pe geam. Locuia la etajul zece.
Am mai trăit doi ani încheiați cu o femeie pe care n-am iubit-o. Ultima dată când m-am îndrăgostit era toamnă și știam deja că totul este zadarnic. La vârsta mea te obișnuiești să supraviețuiești și așa.
Citiţi şi
Douăzeci de ani de cronici nepublicate
N-am primit niciodată flori de la un băiat…
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
