Christian stă lângă mine, în dreapta mea, asemenea unui patriarh: are părul şi mustaţa albe, albe ca neaua, însă corpul şi ochii, jucăuşi, maliţioşi, sunt vii. Christian are 80 de ani. Însă, diabetic şi dependent de insulină, şi-a propus şi chiar merge zilnic, de patruzeci de ani încoace, 15 km pe jos. Este un bărbat fascinant, ale cărui poveşti farmecă, sunt poveşti de peste mări şi ţări, cu vapoare “en detresse” (sună mai frumos în franceză acest aproape tristesse, dar care înseamnă doar… la nevoie), vapoare rătăcite.
Totuşi, Christian nu este un fost marinar, nici căpitan de vapor, ci doar un bărbat a cărui meserie a dispărut din cauza tehnologiei: radiofonist în marină. El ghida prin sistemul Morse vapoarele care nu-şi mai găseau calea, drumul, portul. Casa. A lucrat în Franţa, doar în Franţa, căci navigatul îi cauza rău de mare, însă a lucrat cu ruşii, cu agenţia de ştiri AFP, cu cine n-a lucrat… Râde la ochii mei increduli “Iulia, tu est une femme pas mure” (Iulia, eşti o femeie care nu e matură). Întreb, la rândul meu, mirată: “Care e legătura?” “Chiţăi de mirare ca o puştoaică, pari de 30 de ani, oricum, în general, dar când ţi se aprind ochii, eşti toată un semn de întrebare”. Fără glumă, este simplu: “alfabetul Morse este acelaşi, şi la noi, şi la ei…”. Apariţia tehnologiei a pus capăt meseriei lui. Acum sateliţii ghidează tot. Oamenii au devin obsoleţi.
Trist, aproape fără sclipici în ritmul cotidian al unei vieţi de acum dedicate cititului, mersului pe jos, Christian se bucură de fiecare dată când trec prin Arcachon. De cinci ani ritualul este acelaşi: mergem, cu el şi cu soţia sa, infirmieră, Maxima, « Au Cap », spre Mouleau, un restaurant la capătul unui ponton micuţ. Un vin divin de fiecare dată, un Bordeaux Pessac-Leognan, cafele vieneze, o ţigară, o cină copioasă, desertul pe măsură, şi apusurile de soare ca bonus. Uneori vată pe băţ.
Maxima încă nu a ieşit la pensie, şi de regulă îşi petrece sfârşiturile de săptămână la cinema. Şi ea imuabilă, ca ceasul, merge vineri, sâmbătă, duminică, la cinema. Singură. Niciodată împreună. “Mie nu-mi place filmul, prefer teatrul sau muzica simfonică”, explică Christian. « Lipsa ei îmi permite să ascult muzică de Bach, să gătesc, să o aştept la cină ». Insă când ne vedem, noi trei, desfacem lumea. O refacem. Ne îngrijorăm de creşterea influenţei extremei drepte în Franţa, de oraşul care devine pustiu când vine toamna, de-a dreptul gol iarna, de primarul care a făcut piste de bicicletă în absenţa acestor mijloace de locomoţie, de arădeanca al cărui restaurant, L’îlot, este cel mai bun din oraş.
Maxima nu bea nici vin. Lui îi place. Deci bem împreună, adăugăm o sangria… e pace şi e bine. Însă acest cuplu mă intrigă de când l-am cunoscut, acum exact cinci ani. El este cu mult mai în vârstă, 20 de ani distanţă, iar ea e la a doua căsătorie. Primul soţ, marinar, nu s-a mai întors într-o bună zi. El, celibatar dur ca fierul, la 47 de ani considera că nu are nevoie de nimeni: îşi gătea singur, îşi spăla singur. Tristeţile lor i-au adus împreună, şi acum sunt tot aici. Complici, glumind unul pe seama altuia, se iau de mână, pe sub masă, când îşi închipuie că nu îi văd: împart totuşi aceeaşi casă cu patru pisici, un papagal, Yaya, cinci canari… de Dumnezeu ştie când. Au şi un băiat, holtei şi el, dar admirator de Bach, gătind admirabil…
Risc o întrebare. “Dar de cât timp sunteţi căsătoriţi?” Se uită perplecşi amândoi…El: “dintotdeauna”. Ea: “nici nu mai ştiu”.
Şi intrăm împreună într-o poveste de câteva ore: prima întâlnire, cererea în căsătorie, atipică (i-a pus doar pe masă, Maximei, convocarea la primărie!), sarcina, greutăţile, gelozia lui Christian, bolile, inundaţiile…El: “toate astea le-am trăit împreună?” Ea: “dar când? Totuşi, de cât timp suntem căsătoriţi?” Se gândesc ce se gândesc, şi decid o cifră: 33 de ani. Mai încerc o întrebare: “Iertaţi-mă, dar care este secretul?” Iar se uită perplecşi, de data asta la mine, şi apoi, râzând: “Independenţa, Iulia, independenţa”.
Se iau din nou de mână. Se gândesc că poate ar trebui să facă un chef, să sărbătoarească… Le plecare, îmi spun: “Iulia, dacă ai nevoie de calm, de linişte, ca să-ţi scrii lucrarea de master, hai la noi, hai singură la noi: nici nu o să observi că suntem în casă, fiecare face ce vrea, se scoală când vrea, pleacă atunci când vrea, noi doar cinăm împreună, ne zicem noapte bună…”.
P.S. Povestea are la bază personaje reale ale căror nume au fost schimbate.
Pe Iulia o găsiți și aici.
Citiţi şi
Consumul zilnic de cafea ar putea prelungi viața cu până la doi ani
Un trend nesănătos: unt în cafea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
