Christian stă lângă mine, în dreapta mea, asemenea unui patriarh: are părul ÅŸi mustaÅ£a albe, albe ca neaua, însă corpul ÅŸi ochii, jucăuÅŸi, maliÅ£ioÅŸi, sunt vii. Christian are 80 de ani. ÃŽnsă, diabetic ÅŸi dependent de insulină, ÅŸi-a propus ÅŸi chiar merge zilnic, de patruzeci de ani încoace, 15 km pe jos. Este un bărbat fascinant, ale cărui poveÅŸti farmecă, sunt poveÅŸti de peste mări ÅŸi ţări, cu vapoare “en detresse” (sună mai frumos în franceză acest aproape tristesse, dar care înseamnă doar… la nevoie), vapoare rătăcite.
TotuÅŸi, Christian nu este un fost marinar, nici căpitan de vapor, ci doar un bărbat a cărui meserie a dispărut din cauza tehnologiei: radiofonist în marină. El ghida prin sistemul Morse vapoarele care nu-ÅŸi mai găseau calea, drumul, portul. Casa. A lucrat în FranÅ£a, doar în FranÅ£a, căci navigatul îi cauza rău de mare, însă a lucrat cu ruÅŸii, cu agenÅ£ia de ÅŸtiri AFP, cu cine n-a lucrat… Râde la ochii mei increduli “Iulia, tu est une femme pas mure” (Iulia, eÅŸti o femeie care nu e matură). ÃŽntreb, la rândul meu, mirată: “Care e legătura?” “Chiţăi de mirare ca o puÅŸtoaică, pari de 30 de ani, oricum, în general, dar când Å£i se aprind ochii, eÅŸti toată un semn de întrebare”. Fără glumă, este simplu: “alfabetul Morse este acelaÅŸi, ÅŸi la noi, ÅŸi la ei…”. ApariÅ£ia tehnologiei a pus capăt meseriei lui. Acum sateliÅ£ii ghidează tot. Oamenii au devin obsoleÅ£i.
Trist, aproape fără sclipici în ritmul cotidian al unei vieţi de acum dedicate cititului, mersului pe jos, Christian se bucură de fiecare dată când trec prin Arcachon. De cinci ani ritualul este acelaşi: mergem, cu el şi cu soţia sa, infirmieră, Maxima, « Au Cap », spre Mouleau, un restaurant la capătul unui ponton micuţ. Un vin divin de fiecare dată, un Bordeaux Pessac-Leognan, cafele vieneze, o ţigară, o cină copioasă, desertul pe măsură, şi apusurile de soare ca bonus. Uneori vată pe băţ.
Maxima încă nu a ieÅŸit la pensie, ÅŸi de regulă îşi petrece sfârÅŸiturile de săptămână la cinema. Åži ea imuabilă, ca ceasul, merge vineri, sâmbătă, duminică, la cinema. Singură. Niciodată împreună. “Mie nu-mi place filmul, prefer teatrul sau muzica simfonică”, explică Christian. « Lipsa ei îmi permite să ascult muzică de Bach, să gătesc, să o aÅŸtept la cină ». Insă când ne vedem, noi trei, desfacem lumea. O refacem. Ne îngrijorăm de creÅŸterea influenÅ£ei extremei drepte în FranÅ£a, de oraÅŸul care devine pustiu când vine toamna, de-a dreptul gol iarna, de primarul care a făcut piste de bicicletă în absenÅ£a acestor mijloace de locomoÅ£ie, de arădeanca al cărui restaurant, L’îlot, este cel mai bun din oraÅŸ.
Maxima nu bea nici vin. Lui îi place. Deci bem împreună, adăugăm o sangria… e pace ÅŸi e bine. ÃŽnsă acest cuplu mă intrigă de când l-am cunoscut, acum exact cinci ani. El este cu mult mai în vârstă, 20 de ani distanţă, iar ea e la a doua căsătorie. Primul soÅ£, marinar, nu s-a mai întors într-o bună zi. El, celibatar dur ca fierul, la 47 de ani considera că nu are nevoie de nimeni: îşi gătea singur, îşi spăla singur. TristeÅ£ile lor i-au adus împreună, ÅŸi acum sunt tot aici. Complici, glumind unul pe seama altuia, se iau de mână, pe sub masă, când îşi închipuie că nu îi văd: împart totuÅŸi aceeaÅŸi casă cu patru pisici, un papagal, Yaya, cinci canari… de Dumnezeu ÅŸtie când. Au ÅŸi un băiat, holtei ÅŸi el, dar admirator de Bach, gătind admirabil…
Risc o întrebare. “Dar de cât timp sunteÅ£i căsătoriÅ£i?” Se uită perplecÅŸi amândoi…El: “dintotdeauna”. Ea: “nici nu mai ÅŸtiu”.
Åži intrăm împreună într-o poveste de câteva ore: prima întâlnire, cererea în căsătorie, atipică (i-a pus doar pe masă, Maximei, convocarea la primărie!), sarcina, greutăţile, gelozia lui Christian, bolile, inundaÅ£iile…El: “toate astea le-am trăit împreună?” Ea: “dar când? TotuÅŸi, de cât timp suntem căsătoriÅ£i?” Se gândesc ce se gândesc, ÅŸi decid o cifră: 33 de ani. Mai încerc o întrebare: “IertaÅ£i-mă, dar care este secretul?” Iar se uită perplecÅŸi, de data asta la mine, ÅŸi apoi, râzând: “IndependenÅ£a, Iulia, independenÅ£a”.
Se iau din nou de mână. Se gândesc că poate ar trebui să facă un chef, să sărbătoarească… Le plecare, îmi spun: “Iulia, dacă ai nevoie de calm, de liniÅŸte, ca să-Å£i scrii lucrarea de master, hai la noi, hai singură la noi: nici nu o să observi că suntem în casă, fiecare face ce vrea, se scoală când vrea, pleacă atunci când vrea, noi doar cinăm împreună, ne zicem noapte bună…”.
P.S. Povestea are la bază personaje reale ale căror nume au fost schimbate.
Pe Iulia o găsiți și aici.
Citiţi şi
Comanda de mâncare în Popești-Leordeni e mai simplă ca niciodată! Vezi meniul Qzeen
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
