De azi, m-am hotărât: îmi voi cenzura vorbele. Și gesturile. Faptele. Mimica. Și corpul. Tot, în afară de gânduri. Ele știu adevărul, ele și eu, cea întoarsă înspre interior. Când revin cu fața la soare, mă ascund.
Nu va auzi nimeni ce gândesc, pentru că gândurile mele sunt murdare. De dorință. Au intrat în pocalul păcatelor și nu s-au mai scuturat de rugină. Acum sunt condusă de ele și mi se cere să mă cenzurez. Nu vreau să știu de ce. Am obosit să analizez, să mă opun, să mă prefac, să cer și să dau. Azi sunt statuie.
Privesc spre el cu drag. Îl iubesc. M-am obișnuit să-l iubesc. Au trecut ani care nu au știrbit ascuțișul. Dragostea tot mai taie-n carne vie, eu simt și doare. Și doare pentru că eu o ascut. Eu nu stau și aștept, ca el. Eu nu mă tăvălesc în noroiul rutinei și nu aștept să se depună țărâna transformându-mă în relicvă. Într-una inertă, fără vreo poveste de oferit. Eu nu vreau să aștept! Așa sunt făcută. Vreau să mă zbat și asta fac. Mă zvârcolesc și cer. Mai mult, dacă se poate. Și mai mult, până la final. Nu e atât de sus cum cred alții. Deși sunt mică, pot ajunge la el, mă cațăr, mă agăț, sar, zbor. Și reușesc. Mereu mi-a reușit. De-aceea sunt frumoasă.
Dar azi privesc la el. Cu drag. Și mă întreb: ce rost are? De ce atâta zbatere? De ce atâta zbucium? De ce atâtea vorbe și socoteli, când el nu vede? Sau, dacă vede, nu simte? Și dacă simte, nu doare? Ce rost au toate fără durere? Durerea poate fi și plăcută, dragostea care doare plăcut e ideală. Pentru că o simți… până-n vârful unghiilor. Mie așa îmi place. Și dacă doare… Va bate în retragere dacă a simțit-o dureros o dată. Pentru că nu e obișnuit cu durerea. Eu vreau să țip. Să urlu, să șoptesc. El tace. Eu vreau să simt, să zgârii și să tremur. El stă inert.
Mă uit la el cu drag, pentru că știu: azi mă iubește. Și tot ieri-ul. Și mâine-le. Cuminte și curat. Atât de cuminte și de curat, încât îmi vine să arunc în noroi iubirea asta, să simtă și el murdar. Să vadă cum e. Și dacă nu-i place, să se spele. Eu n-o voi face. Îmi plac petele. Sunt ale mele, ele arată că trăiesc. Arată griji și sete. Foame și nerăbdări. Da, mă iubește. Sunt o bijuterie. Datoria mea este să strălucesc cuminte și să iau ochii potolit. E mândru de mine și de poziția mea. Îi stau bine în viață și la piept. Sunt a lui.
Mă uit la el cu drag și oboseală. El nu-nțelege. Așa că… de azi mă voi cenzura. Am să-i sticlesc frumos în piept și am să-i zâmbesc strângând din dinți. Și-am să oftez tăcut când seara mă va pune să strălucesc potolit pe noptieră. De azi voi fi statuie. Pentru că îl iubesc, așa cuminte cum e. Voi fi frumoasă, scumpă și fără viață. Fără pete. Fără vibrație. Surdă, mută și goală. Rece. De ce? Pentru că mă iubește.
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
