Îmi plac învingătorii. Aceia care îşi câştigă luptele muncind din greu şi întotdeauna fairplay. Aceia care dau tot ce au mai bun pe teren. Ce mişto era când Maradona juca la Napoli şi era fala napoletanilor. Şi acum mi se face pielea de găină când îl văd în atac, atunci, la începuturi.
Îmi amintesc cum urlam de fericire când Hagi dădea gol, iar Duckadam apăra cele mai periculoase lovituri la poartă. Nu pentru că aş fi înţeles eu foarte multe din ceea ce se întâmpla acolo, dar îi vedeam pe ai mei cu sufletul la gură şi apoi în extaz pentru că echipa noastră a reuşit. Mai mult dintr-un spirit de solidaritate. Dar era ceva, acolo, o atmosferă. Un je ne sais qoi de te făcea să stai ca pe arcuri, lipit de televizor sau de radio, iar banii nu ar putea face aşa ceva.
Cum să uit durerea fratelui meu când Zidane, idolul lui, a fost eliminat la mondiale, iar el, copil de 12 ani, şi-a lipit fruntea de perete şi a spus cu glasul stins: „Cum, Doamne? Cum poţi să îmi faci aşa ceva? Nu e drept. Nu îi lăsa să îl scoată de pe teren”. Nu a dormit toată noaptea. Aşa de mult a suferit. Acum îi amintesc şi râde smechereşte: „Ei, Oana, de ar mai fi jucători ca Zidane, m-aş mai da cu capul de pereţi”.
Orice mi-aţi spune, ştiu că nu sunt doar nostalgică. Ştiu că pe vremea aceea sportul era pasiune. Era în sânge şi altfel nu se putea. Sunt profană. Recunosc. Dar simt. Simt emoţia unui meci jucat în primul rând cu plăcere. Simt când jucătorii sunt sportivi, ceea ce înseamnă că îşi respectă adversarii, dau tot ce au mai bun acolo, pe teren, suferă când nu le iese aşa cum şi-ar fi dorit şi cer întotdeauna mai mult de la ei înşişi.
Tocmai de aceea o aplaud pe Serena Williams. Nu neapărat pentru că a învins. Era cumva previzibil. Are forţă, tehnică şi multă experienţă. Ci neapărat pentru că e un om minunat. Întotdeauna găseşte cuvinte frumoase despre adversarele ei. Are conştiința propriei valori fără a fi arogantă. O iubesc pe Simona de nu mai pot. Nu pentru că e româncă şi face cât o mie de ambasadori ai României în alte ţări. O iubesc pentru că e sportivă. De performanţă. Îşi iubeşte meseria, îşi dă sufletul pe teren. Nu renunţă. E umană şi ne arată asta. Dar, chiar dacă a învins-o pe a noastră, o iubesc pe Serena. Cum aş putea altfel, când îi ies asemenea cuvinte din suflet şi inimă: „Jocul Simonei a fost grozav. Joacă atât de bine şi este atât de placut s-o văd evoluând astfel. Este atât de tânără şi, sincer, iubesc să mă uit la jocul său. De fapt, sunt fanul Simonei Halep. Chiar îmi place atitudinea sa de pe teren. Îmi place cum se agaţă de orice, cum se luptă! Îmi place cum joacă! Este plăcut de văzut şi e ceva diferit. Este un stil cu totul nou şi plăcut.”
Şi pentru că, aşa cum vă spuneam la început, îmi place ACEL gen de învingători strig din toţi rărunchii: Hei, Serena, Carla, go girls!
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
