Un tip se duce la orelist pentru că nu mai auzea bine cu o ureche. Medicul îl consultă cât îl consultă, după care-l întreabă:
– Aţi avut cumva un atac cerebral?
Din păcate, nu-i un banc. E real. S-a-ntâmplat recent. Bucureşti, România, Europa, mileniul trei.
Dar n-am de ce să mă mir. Fostul meu medic de familie, la un moment dat, plimbându-şi stetoscopul pe pieptul meu, a devenit gânditor şi, după câteva secunde, m-a-ntrebat:
– Aveţi cumva bloc de ramură?
Spre norocul meu, habar n-aveam ce-i aia, altfel poate cădeam pe loc, acolo. Spre ghinionul meu, sunt o fire curioasă, aşa că acasă m-am aruncat pe net şi am aflat. Spre super norocul meu, cunosc un cardiolog la care am putut ajunge în acelaşi zi.
Poanta e că medicul meu de familie, de câţiva ani buni, mă asculta la inimă în fiecare lună. Mai lipsea să mă-ntrebe un singur lucru, la care chiar n-aş fi ştiut ce să răspund:
– Aţi fost cumva la un doctor?
De altfel, ce fel de medic „de familie” este unul care habar n-are cum arată ceilalţi membri ai familiei tale, care nu ţi-a intrat niciodată în casă, care n-a fost niciodată curios în ce condiţii trăieşti şi lucrezi, care nu te-ntreabă în veci nimic despre viaţa ta: ce mănânci, ce obiceiuri de viaţă ai, dacă fumezi, dacă eşti alcoolic, dacă iei droguri, ce orientare sexuală ai, ce poziţie la masa de scris, dacă faci mişcare, câte ore pe zi stai la calculator, ce surse de stres ai?
Din cei doi băieţi ai noştri, unul a fost „sarcină calcifiată, oprită în evoluţie, veniţi miercuri la chiuretaj”, celălalt „risc crescut de sindrom Down, veniţi urgent la chiuretaj, chiar dacă sunteţi în patru luni jumătate, fac o excepţie pentru dv.”. Am avut sânge-n noi, de n-am leşinat şi au ajuns ăştia la 12, respectiv 7 ani, sănătoşi cu acte, mulţumim, Doamne.
Dar ce ziceţi de tânăra neuroloagă care le spune rudelor unui bătrân că acesta are boala neuronului motor (SAL, sindromul amiotrofic lateral, cazul Şerban Ionescu, ştiţi), care e netratabilă şi se moare repede, prin sufocare, şi după părerea ei, omul are dreptul să ştie ce-l aşteaptă, „nu e normal ca rudele să şuşotească cu medicul”, drept care ei trebuie să-i spună omului exact asta, că e netratabilă şi se moare prin sufocare? Aflând verdictul şi justificarea lui, profesorul neurolog la care din fericire familia a putut apela a scris pe mail, cu majuscule, că este o „ABERAŢIE DIAGNOSTICĂ INCREDIBILĂ”, iar după examinarea pacientului a întărit: „Ar trebui inclus în manuale un termen nou, DELIRUL MEDICAL”. Şi dacă n-ai acces la un asemenea medic cu experienţă, competenţă şi cumpătare? Dacă rămâi la primul verdict?
Sau ce ziceţi despre femeia căreia doctorul îi spune fără menajamente că la radioscopie s-a văzut „o pată întunecată” care e sigur tumoare malignă, lucru ulterior infirmat de către alt medic – şi, desigur, de către viaţa femeii –, care nu poate decât să presupună că primul a confundat un bol alimentar din intestin cu o tumoare, pe care i-o şi desenase, explicându-i că „e fixată”?
Sau despre băieţelul căruia la 5 ani i s-a pus strâmb mâna în ghips? Când l-au scos s-a lăsat liniştea, braţul era curb ca o paranteză. După un moment de tăcere, medicul i-a spus mamei copilului:
– Sunt două posibilităţi: ori i-o rupem acum din nou, ori îl lăsăm liber, e băiat, e zvăpăiat, locul e fragil, sigur şi-o rupe din nou!
Vorba aia: ce era să mai zică!? Părinţii, îngroziţi, au ales a doua variantă. Şi, da, micuţul şi-a rupt-o din nou, în acelaşi loc.
Sau despre tipul care, trezindu-se cu un PSA mare, a făcut vreo cinci cadre medicale, doctori şi asistente deopotrivă, să-l privească lung şi trist şi să-i spună cu durere în glas că trebuie să-şi reorganizeze viaţa, să-şi cam încheie ce-are de încheiat, iar medicul de familie i-a precizat chiar „Mi se pare că acum, când taie prostata, scot şi testiculele, te castrează, mă-nţelegeţi, ca să fie siguri”, iar doctorul de la ecograf, folosindu-l ca material didactic pentru studenţi, le-a spus acestora, arătându-le pe ecran: „Am vrut să pun în evidenţă această formaţiune”? Formaţiune – ce mândru sună acest cuvânt! Mai ales când eşti pe masă, cu un tub în fund, şi se holbează la tine tineri şi tinere viitoare cadre medicale… După care, supravieţuind totuşi momentului, tipul s-a dus la un profesor, care a citit cu atenţie rezultatul ecografiei, după care i-a întins mâna zâmbitor, i-a spus: „Sănătos şi-n bună stare!” şi l-a scos pe uşă afară. Şi aşa era, cum spunea profesorul!
Dar despre mămica aflată pe masa de ecografie, în luna a opta, care-l aude îngrozită pe doctor (cu care urma să şi nască) spunându-i asistentei:
– Va trebui s-o conving pe doamna să facă totuşi chiuretaj, pentru că riscurile sunt prea mari şi…,
monologul continuând în acelaşi fel vreme de câteva zeci de secunde, după care medicul, trezindu-se, a exclamat:
– Aaaa! Staţi liniştită, că nu vorbeam despre dv., vorbeam de altă doamnă!
Să ne-nţelegem: nu sunt cazuri din ziare sau din Ştirile de la ora 5. Sunt exclusiv cazuri pe care le cunosc îndeaproape, în toate detaliile. Nu sunt f(r)aze scoase din context!
Uneori, te salvează nu un profesor, ci o asistentă – dar în ambele cazuri ceea ce joacă rolul crucial este experienţa. Când un băiat de 5 ani a căzut de pe tobogan şi s-a lovit la cap, părinţii l-au dus, normal, la camera de gardă a spitalului de copii. Acolo, medicul de gardă, foarte tânăr, a decis să-l trimită la tomografie. Dar, după ce-a ieşit el, ambele asistente prezente au sărit şi pur şi simplu i-au rugat pe părinţi să n-o facă, la 6 ani tomografia e extrem de periculoasă, trebuie recurs la ea doar în cazuri limită. Părinţii au ascultat asistentele, nu medicul. Au trecut de atunci şapte ani, copilul e bine…
În mod evident – după atâtea cazuri cunoscute îndeaproape – medicii care nu sunt siguri pe ei (fie din insuficientă experienţă, fie pur şi simplu din incompetenţă) merg pe maximum: diagnosticul cel mai grav, investigaţiile cele mai invazive (şi cât mai multe), internare cât mai lungă, pentru că doar în felul ăsta se simt acoperiţi, orice-ar fi. Medicii adevăraţi, însă, îşi permit să trimită acasă un pacient a cărui analiză specifică presupusei maladii a ieşit cu 400% peste limita maximă admisă!
Din păcate, nu am o concluzie. Ar fi nedrept din partea mea să spun: „Asiguraţi-vă că ajungeţi la cel mai bun medic din specialitatea respectivă!” E aritmetic imposibil pentru toată lumea, nemaivorbind de celelalte condiţii.
Dar încercaţi, măcar, să vorbiţi nu cu un doctor care ştie nişte lucruri din nişte cărţi, ci cu unul care a întâlnit cât mai multe cazuri similare cu al vostru. Altfel, puteţi muri de sperietură înainte de a muri de orice boală şi, în orice caz, riscaţi să acumulaţi o supradoză de stres absolut inutil.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
