Zece kile din propria-mi făptură, nu din duşmani. Iaca nu m-am gândit până azi de ce mă tot transformam eu în propria efigie de fiecare dată când se simţea la orizont rost de-ndrăgosteală.
Întâi, tre’ să vă spun cum mă-ndrăgostesc eu, mă rog, cum practicam această dificilă meserie. Păi, din nimic, adică fără niciun stimulent. Mi se lumina cumva un om şi mă trezeam ca din visul cu plutirile peste sinagogile Cracoviei. Direct în picioare, pregătită de atac.
Sigur, întrebarea firească e „Care atac?“. Of, când mă-ndrăgosteam, porneam la vânătoare. Una fără forme de manifestare. Era numa’-n capul meu. Mă uitam cu mare atenţie la om, să văz ce m-a făcut să mă opresc asupră-i.
În aceste scurte perioade de pseudovânătoare, începeam să m-ajustez. Slăbeam în draci, fără să fac nimic pentru asta. Trăiam un continuu maraton de nervi şi tendoane. Şi mă bucuram cu o prostie rotundă pentru kilogramele speriate şi fugite, iar asta pentru c-am fost un copil obez. Ştiţi cum e aia? Cam aşa: os pe os să fii, şi tot gras-cimpoi te vezi şi te simţi. Toată viaţa, chiar dacă nu recunoşti întotdeauna nici faţă de tine. Dar vă spui eu cândva şi povestea celor 106 kilograme, c-oţi fi având copii şi poate v-o folosi.
Să revin la slăbitul cu toporul. Acu’, e drept, fiind eu o fricoasă par excellence şi de-o modă nu veche, ci neolitică, am păţit asta de atât de puţine ori încât, recunosc, mi-e şi ruşine să spun cifra. Dar puteţi să râdeţi, că râd şi eu. În fine, ajungeam de fiecare dată să arăt cam ca o tenie-n picioare. Bucuria era una echivalentă cu un posibil, deşi improbabil, câştig la loterie. Dar eram fericită că eram slabă moartă, nu de-ndrăgosteală. Şi, paradoxal, cu cât mai străvezie, cu-atât mai plină de viaţă, în aşa fel încât uneori mă gândeam dacă nu cumva suflarea omului sălăşluieşte în afara corpului.
În dimineaţa asta mi-am dat seama că eu încercam să pun într-un sipet transparent pe altcineva, c-o făceam inconştient, dorindu-mi s-aduc în bruma aia de emoţie nemanifestă o ană ideală. Ideală-n capul meu. Că nu voiam pentru nimic în lume să mă-mprietenesc cu mine, iar asta n-avea nicio legătură cu aparenţa fizică. Cu mine mine nu voiam eu să trăiesc şi nici să ies în lume. Nu, n-am dublat pronumele.
Iar acum nu vorbesc despre mişcarea aia care te consumă „dureros de dulce“, ci despre descărcarea de tine, despre topire. E una dintre formele cele mai înfricoşătoare ale neîncrederii în propria fiinţă. Poate juca atâtea roluri, cu recuzită completă, încât să nici n-o recunoşti, să nu poţi pune mâna, să n-ai habar c-ar trebui s-o identifici, darămite să mai şi faci ceva. Când dragostea chiar vine, şi vine ea, n-aibi grijă, te duci spre ea cu tine cu tot, fără nicio tăgadă. Pentru că dragostea omoară sigur. Omoară chinul.
Pe Ana o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Metamorfoza bărbatului însurat
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
