Există zile care nu se petrec întotdeauna aşa cum am dori. În care, din diferite motive – un boss care e mai greu de mulţumit, un job care nu e cel mai fericit, o pierdere financiară, sau doar o cafea care nu are niciun gust, un cer închis, un metrou care nu vine la timp – sau doar aşa, din senin, suntem trişti, nemulţumiţi de condiţia noastră. Abătuţi şi dornici de o schimbare. Zile în care nici măcar eu nu-ţi pot aduce surâsul pe buze.
Există alte zile, cu adevărat nefericite, când o veste tristă, un tren pierdut, o oportunitate care nu s-a realizat, sau o speranţă care nu s-a îndeplinit, te fac, ne fac, să nu avem chef de nimic.
Din când în când există zile când depărtarea, spaţiul care ne desparte, timpul în sine, fac ca dorul să doară.
Pentru aceste zile, care revin asemenea norilor de ploaie, sunt aici. Chiar dacă nu îmi zâmbeşti şi chiar dacă te uiţi la mine cu ochii goi, spunându-mi că o să-ţi treacă.
Ştiu că o să treacă, da, cu siguranţă. Şi nu pentru că totul trece, deşi şi asta e adevărat. Ci, pentru că, întotdeauna, în spatele norilor se află soarele. Ştiu asta. Un avion care decolează cu vreme proastă la sol va trece prin ploaie, apoi printr-un strat de nori cu “turbulenţe”, în care pasagerii, timp de câteva minute, trebuie să se ţină cu mâinile de spătarul scaunului din faţă, să-şi cupleze centura. Dar, din senin, la ieşirea din nori, avionul, cu tot cu pasageri, este scăldat de soare. De cel mai frumos şi mai clar soare. Totul, norii, griul, tulburele, rămân în spate. Aproape uitat.
Când vei mai naviga prin ape tulburi, când sufletul îţi va mai fi trist, fără motiv, aminteşte-ţi doar că nu eşti singur. Aminteşte-ţi de ziua în care am râs până la lacrimi, în care ne-am alintat (şi înjurat cu tandreţe), de ziua în care ne-am tot trimis semne şi link-uri. De ziua minunată. Oricare ar fi fost ea, şi orice ar fi reprezentat ea pentru tine. Atâta timp cât ai râs cu mine şi ai împărţit-o cu mine, a devenit amintire. Şi va reveni. Până atunci, amintirea ei poate să schiţeze un zâmbet, unul singur.
Ca şi tine, şi eu am zile din acestea. This is life. Şi ceilalţi. Dar atâta timp cât existăm noi, ca Noi, adică, tot restul este aleatoriu. Tot restul se rezolvă, cât timp ştii că cineva crede în tine, aşteaptă ca norii să plece, ca zâmbetul să revină. Dacă dragoste nu e, nimic nu e, remember? Nu am spus-o eu, nu, desigur, dar, dacă până şi Marin Preda a spus-o, înseamnă că aşa e, nu crezi?
PS. Azi e o nouă zi. Nu poţi fi eroul tuturor, tot timpul, dar poţi fi eroul unei persoane, tot timpul.
Pe Iulia o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Consumul zilnic de cafea ar putea prelungi viața cu până la doi ani
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
