Dragostea e oarbă, se spune. Des. Fraza nu e doar apanajul mamelor nemulţumite de alegerile fetei sau ale femeii nemulţumite de alegerea celui care decide să nu ”o mai vadă”, părăsind-o pentru o alta, ”cu mult mai urâtă, mai grasă, mai bătrână”. Este şi ceea ce ne spunem involuntar, toţi, atunci când, în variate situaţii sau momente ale vieţii, întâlnim un cuplu atipic. Admiţând că toate canoanele clasice presupun că un cuplu normal este cel în care diferenţa de vârstă este doar de câţiva ani, sau că automat măcar El este mai în vârstă, plusând până la excepţia acceptată tacit în societate în care El este cu mult mai în vârstă, iar Ea mai tinerică. Se presupune, să admitem şi faptul că ambii sunt cât de cât armonios făcuţi, nici prea diferiţi ca talie, el mic şi ea înaltă (Doamne fereşte!), nici unul gras şi altul nu, sau unul orb şi altul nu. O societate cu multe reguli, nu-i aşa, ceea ce descriu eu aici, strictă şi despicătoare asemenea unui pat al lui Procust, celebrul tâlhar mitic care tăia, scurtând, sau întinzând până la moarte, pentru a lungi. Automat, cine nu intra în această măsură prestabilită era sortit morţii.
În zilele noastre, această “moarte” simbolică, legată de prejudecăţi, se numeşte oprobriu public. Arătare cu degetul. Descalificare în ochii lumii. A familiei. O atitudine, cert, cu mult mai prezentă în societăţile conservatoare, din centrul şi estul Europei, decât în Occident. Occidentul cuprinzător, până dincolo de Oceanul Atlantic. Dar chiar şi în vest, privind, întâlnind aceste cupluri, avem cu toţii tendinţa de a spune ”dragostea e oarbă”.
Am gândit la fel, zilele trecute, când, în metroul parizian, în faţa mea, am văzut un cuplu atipic: el, mai tânăr şi mai slab, ea, mai în vârstă, chiar căruntă, şi mai plinuţă. Curioasă, îi priveam, şi încercam, recunosc, un sentiment de curiozitate: voiam să dau de o urmă, de o certitudine a iubirii, sau a interesului, sau a ceea ce lega acest cuplu. Simţindu-se privit, cuplul şi-a îndreptat ochii spre mine, în aceeaşi mişcare, nu cu răutate sau sfidare ci cu determinare, doar o secundă. Mi-am plecat ochii şi nu le-am mai privit decât mâinile. Cu degetele încrucişate strâns, ca o cosiţă. Mi-am dat seama, într-o secundă, atât de obtuzitatea mea, de îngustimea minţii mele, de patul lui Procust care domnea în creierul meu, cât şi de faptul că sunt obişnuiţi să fie priviţi cu curiozitate, că asumă. Că merg mai departe şi că singura lor armă este iubirea. Că, de fapt, sunt conştienţi de un fapt extrem de banal, dar pe care nimeni nu vrea să-l recunoască în acest balon contemporan al satisfacerii şi al convenienţelor: de fapt, nimănui nu-i pasă cu adevărat de noi. De noi, ca şi cupluri. Privirile vin şi pleacă, întreabă sau nu, dar nu cu aceste priviri vei face dragoste, nu aceste priviri te vor aştepta dimineaţă, pe pernă, nu aceste priviri te vor acoperi de grijă când vei fi singur şi poate bolnav, şi nu aceste priviri îţi vor da ceea ce toată bogăţia lumii nu îţi poate da: iubirea totală a celui de lângă tine. Cea descrisă cândva atât de pertinent de Goethe: “Du bist mein, und nun ist das Meine meiner als jemals”/ “Eşti al meu şi acum îmi aparţin cum nu mi-am aparţinut nicicând”.
Dragostea este oarbă, într-adevăr. Dar ea este oarbă pentru că ştie să nu vadă învelişul temporal, spaţial, social, şi pentru că permite, ştergând limitele, sufletelor să se recunoască. Să se iubească. Aceasta este lecţia acestor cupluri pe care le tot întâlnesc, aici, în Occident, şi cu care încep să mă obişnuiesc: Cioran iubind-o, târziu şi disperat, pe nemţoaica lui, el la 71 de ani, tresărind din toată fiinţa, asemenea unui bărbat tânăr, pe când Friedgard Thoma avea 35. Fotbalistul Zlatan Ibrahimovici și a sa “super evil bitch de luxe”, Helena Seger, astăzi soția lui, care are 11 ani în plus. Cuplurile, dese, în care ea este nevăzătoare iar el nu, sau el cu o deficienţă fizică iar ea perfectă. Cuplul din metrou. Dar cine e perfect şi cine poate decide oare ce este bine şi ce este moral, când construirea unei iubiri, şi a a unui cuplu este de fapt asemeni construcţiei unei case? Treptat, cu răbdare, cu scheme şi schiţe, sau intuitiv, dar întotdeauna cu cimentul potrivit, cu meşterul şi arhitectul potrivit. Un arhitect peisagist nu va şti niciodată să construiască o casă cu etaj, de exemplu.
Ce contează, de fapt? Capacitatea de a râde, la orice vârstă, împreună cu omul iubit. Aşa spunea Cioran… “Sunteţi centrul vieţii mele, zeiţa unuia ce nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi cea mai mare nenorocire pe care mi-a fost dat să le întîlnesc”. Vi se pare capabil, Cioran, pesimistul de serviciu al lumii, să scrie aceste rânduri? Le-a scris, ei.
Cuplurile se schimbă, paradigma cuplului se modifică. Uluiţi, speriaţi, asistăm la o transformare care face din orbire – transcenderea pragului temporal, spaţial, societal – o altă lumină. Sau iluminare. Nu am citit încă, din păcate, cartea lui Horia-Roman Patapievici, „Partea nevăzută decide totul”, dar citatele încep să circule pe reţelele sociale. L-aş cita doar pe acesta, vizionar şi plin de tâlc: “Atunci cînd doi oameni se întîlnesc cu adevărat şi discută cu pasiune despre lucrurile care le stau la inimă, partea de nevăzut dintr-unul îmbrățișează partea de nevăzut a celuilalt”. Este un nevăzut, deci, care are capacitatea de a vedea cu mult mai bine decât tot restul lumii. Capacitatea de a nu spune “eşti sigur că mă iubeşti, în ciuda a tot?”, ci doar “dar tu, cât de mult mă iubeşti?”
Pe Iulia o găsiți și aici.
Citiţi şi
Brazilianul Oscar Niemeyer și clădirile lui din altă lume
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
