Mai spuneam o dată că degeaba m-am grăbit eu să vin prematur pe lumea asta, că am făcut ce-am făcut, sau n-am făcut ce trebuia făcut, și am cam rămas în urmă cu multe treburi trebuincioase pentru viața cea de toate zilele. Nu înșir aici o sumedenie de exemple, anoste de altfel, pentru că cine ar mai fi interesat de ce a vrut totuși să spună scriitorul ăla prin „scriitura densă și senzuală ne eliberează din închisorile noastre interne” (chestie pe care eu de curând am citit-o, târziu, prea târziu!), având în vedere că de mulți ani nu mai există nicio închisoare internă, de fapt, luând-o drept pe arătură, putem spune că de mulți ani aproape că nu mai există nimic intern. Totul e în afara noastră, totul e doar ce se vede, cu alte cuvinte contează doar ceea ce poate fi cuprins cu ochii și nu cu mintea, demodată și ea, ca taftaua.
De multe ori m-am întrebat cum naiba reușesc eu să rămân în urmă cu atâtea lucruri. Știu că trăim în era vitezei, dar chiar așa viteză! Cum? Nu există o limită de viteză? Oooo lege… cum să-i spun, o reglementare care să te stăpânească, care să-ți aducă aminte că graba strică treaba și că, dacă nu ești pilot de formula 1 și, mai ales, dacă nu te afli pe o pistă făcută pentru o așa treabă, ai toate șansele să sfârșești prost?
Nu, se pare că nu există. Și, chiar dacă eu și alții ca mine ne mai plângem uneori de cum ne fuge pământul de sub picioare uneori, pare că mulți s-au învățat cu modul ăsta de viață. Multe s-au schimbat, jur că asta au zis și bunicii mei, și străbunicii și stră-străbunicii și toți dinaintea mea care au trăit vreo schimbare. Și oricât s-au jurat ăia că schimbarea lor a fost cea mai cea, eu jur că asta pe care o trăiesc eu nu s-a mai pomenit vreodată. Nici nu vreau să mă gândesc ce-o să trebuiască să mai inventeze ăia din viitor doar ca să poată jura și ei că trăiesc vremuri unice.
Dar e o înșelătorie, o scamatorie și nimic altceva. Alte haine, alte decoruri, alte fețe sulemenite în alt fel, alte coame tapate, alte cuvinte, alte mâncăruri, alte mirosuri… dar în esență aceleași. Mă gândesc și mă tem că, dacă aș putea să dezbrac lumea de hainele cu care-i îmbrăcată, de toate hainele puse unele peste altele de atâta vreme, n-aș da decât peste niște oase cu câteva rămășițe de piele uscată pe ele.
Și oricât m-ar scârbi, oricât de respingătoare mi-ar fi, mi-aș închipui că acelea sunt unicul adevăr despre noi. Despre lume. Dar eu, după ce că sunt o întârziată din cale afară, sunt și o visătoare, bine, tocmai de aia și întârzii pentru că o țin într-o permanentă visare (uite și cum era să aflu de îndată răspunsul!). La fel ca dependenții de toate felurile, eu aș putea spune că sunt dependentă de visare, printre altele. În fine, apoi aș lua rămășițele alea și aș arunca o magie asupra lor. Să rămână așa, goale, uscate, respingătoare, dezbrăcate oricât ar încerca omul să le îmbrace, să le acopere cu ce era obișnuit să o facă, cu ce credea că e bine sau normal să o facă, cu toate ideile lui despre a trăi, cu toate faptele lui, cu toate gândurile lui, și nimic să nu atârne pe ele în afară de adevăr, de dreptate, de iubire, de bine, toate, în sensul lor primordial și, aș mai spune, universal. Pentru că de prea mult timp fiecare a început să-și definească singur cuvintele, de mult timp aproape nimeni nu mai înțelege pe nimeni, nici măcar cei care vorbesc aceeași limbă.
Pe Simona o găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
