Iubesc Piața Obor. Cine cunoaște Bucureștiul știe că Oborul e locul unde găsești tot ce-ți trece prin minte, și unde zona destinată zarzavaturilor, legumelor și fructelor este o desfătare de culori, arome, și preaplin!
De fiecare dată, ajunsă acolo, dau o tură completă, să văd unde sunt cele mai frumoase produse cu prețurile cele mai bune, motiv pentru care niciodată nu mă duc la piață la sfârșit de săptămână, mai exact între vineri și luni, pentru că negustorii de la tarabe, știind că în weekend abundă și forfotesc mușteriii, cresc prețurile cu cel puțin 25-30%.
Și mai apoi, mie-mi place să găsesc ușor un loc de parcare imediat sub clădirea pieței de legume, îmi place să umblu agale, fără agitație, fără îmbulzeală, să mai schimb o vorbă cu zarzavagiii pe care-i cunosc deja de niște zeci de ani, să mă cadorisesc cu o “gogoașa muntenească” fierbinte și proaspăt tăvălită prin zahăr, gogoașă ce-mi aduce aminte de vacanțele din copilarie, la bunii mei de la buza Dunării, plecați dragii de ei, de mulți, mulți ani, la cele sfinte. Îmi place să mă plimb printre blidarii veniți din inima Bucovinei, tocmai de la Marginea, altă zonă de vis a vacanțelor copilăriei, păstrata și ea cu sfințenie, în amintire; alți bunici, alt tărâm de poveste, crâmpeie de trăiri aninate-n timp, combinându-se constant și perfect cu zgomotele pieței din jur, cu aromele fructelor, cu mirosul și culorile legumelor de pe tarabe.
Acolo, in inima Oborului, călătorind prin timp, printre amintiri, parfumuri pierdute și regăsite, decid ce cumpăr, conturez meniul unei săptămâni întregi, și încep să umplu plasele cu bunătăți.
Exact într-un moment din ăsta, eu visând la supă de gaină cu găluște de griș, la tocană de vițel cu ierburi aromate, piure fin, de cartofi înnobilați cu albitură, și tocmai când lăudam dulceața păstârnacului, disecând o rețetă veche cu cea de la care cumpăr rădăcinoase de ani de zile, aud venind din imediata mea apropiere, o voce suavă ce întreabă aproape șoptit:
– Nu vă supărați, doamnă, la ce se folosește păstârnacul?
Pentru o secundă am crezut că nu aud bine, că mi se pare mie, că o fi doar o frântură de conversație venită dinspre taraba vecină, așa că întorc capul și privesc “sursa” unei astfel de întrebări!
O femeie tânără, în jur de 30 de ani, finuță, foarte elegant și decent îmbrăcată, dichisită pâna la cel mai mic detaliu, cu pantofi si poșetă de firmă, o femeie clar educată, cu verigheta pe deget, deci “femeie la casa ei”, cum se spune. Nu zorzoane, nimic ostentativ sau de neam prost (cum mai văd prin urbe, nu de puține ori). Am dedus că, in mijlocul săptămânii și în mijlocul zilei fiind, mai mult ca sigur era in pauza de prânz, venită din clădirile de birouri ale corporațiilor din imediata apropiere.
Dar cum, Dumnezeule, femeie în toată firea, să pui o astfel de întrebare?
Cine mă cunoaște bine, știe că uimirea nu mă blochează, și că de obicei răspunsul apare imediat, condimentat de “părul de pe limbă” ce mă caracterizează de când mă știu. Cum eu, cu tâmple argintii, îmbrăcată sport ca pentru mers la piață, cu părul strâns și câteva plase atârnate, nu mă sfiesc deloc, îi răspund ca din pușcă, ținând un păstârnac in mână:
– Cum adică la ce? La jocuri erotice! Nu toată lumea ajunge la sex-shop!
Vânzătoarea de la tarabă să moară de râs… timp în care văd cum amărâta cu întrebarea ei s-a schimbat la față, s-a înroșit până-n vârful urechilor și nu a mai fost în stare să scoată un sunet, dar nici să se miște din loc! În următoarea secundă mi-a părut rău, și am continuat:
– Glumesc, evident! Dar cum să NU știți ce e ăla păstârnac și la ce se folosește? Nu ați mâncat niciodată supă? Ciorbă de legume? Nu v-a făcut mama, acasă, niciodată, supă? Sau ghiveci de legume? Sau piure cu rădăcinoase? Păstârnacul e “albitură”, un fel de morcov alb, dulce, parfumat; condimenteaza mâncărurile și e bogat în vitamine: B1, B2, C, adică pe lângă gustul bun, e sănătate curată!
Mi-a zâmbit, a cumpărat și ea o legătură de păstârnac, mi-a mulțumit și a plecat în drumul ei.
Bineînțeles că după ce a plecat au început să comenteze, deloc elogios, negustorii de la tarabele din jur, care asistaseră la dialog.
Multă vreme după momentul ciudatei întrebări primite în mijlocul pieței din inima capitalei m-am gândit la tânăra femeie elegantă și am realizat că în mod clar ea nu este un caz singular. Pentru că încă din perioada când eu eram adolescentă, acasă la părinți, deci acum câteva decenii, existau mame care-și protejau excesiv copilele, motivând “lasă, dragă, să învețe carte, că are timp să învețe și bucătărie”. După care fetele urmau o facultate, timp în care mamele aveau grijă ca fiicele lor să “nu se surmeneze”; fetele se măritau, iar mamele lor continuau să le ajute la menaj, să le gătească și să le crească copiii, pentru că, nu-i așa, “tinerii aveau și ei nevoie de odihnă în concedii”, uitând că ele au muncit o viață întreagă, că au fost plecate in concedii cu copiii după ele și că și-au ținut și casa, și familia, și serviciul, fără să se plângă și fără să crâcnească vreodată… Toată cocoloșeala asta excesivă, din păcate nu a ajutat la nimic. Din contră!
A scos o generație de tineri analfabeți funcțional, iubitori de terase și obișnuiți “să mănânce în oraș” sau, mai nou, să cumpere mâncare gătită gata ambalată, de la supermarket.
O generație foarte critică în a citi eticheta cu ingrediente a produselor din comerț, dar total incapabilă să-și cumpere cele necesare și sa-și gătească sănătos. Tineri și tinere care visează la tot felul de teorii “bio”, dar total incapabili să realizeze că mâncărurile procesate industrial, oricât de bio ar fi ele anunțate cu aplomb pe o etichetă, nu pot fi comparate cu cele preparate acasă.
O generație care nu mai știe ce gust au anotimpurile, ce aroma are zacusca preparată acasă, salata de vinete cu iz de fum, murăturile de toamnă și clătitele din propria tigaie.
Și i-am mulțumit în gând, încă o dată, mamei mele, care a știut să mă atragă și să mă responsabilizeze, să mă facă să mă îndrăgostesc de bucatele casei, ale căror rețete de familie s-au transmis din generație în generație, fără a-mi crea ideea unei corvoade. Bucătăria e o plăcere, nu o pedeapsă. Masa cu bucatele de pe ea, gătite cu drag pentru cei dragi, rude sau prieteni, e cea care strânge laolaltă trăiri și suflete. În jurul mesei deschidem ochii, în jurul mesei cu arome îmbietoare se spun basme, se povestesc tot felul de peripeții, se deapănă amintiri. Strânși în jurul mesei, de-a lungul anilor, ne bucurăm, ne veselim, ne deschidem sufletul, și tot în jurul ei vărsăm lacrimi când ne despărțim de cei dragi.
După ceva timp de la întâmplarea cu pricina, la ziua liceului, discutând cu prietene și foste colege despre minunata școală ce ne-a format și ne-a șlefuit adolescența, Școala Centrală, fost pension domnesc, școală de fete, cea care a dat societății de-a lungul a peste un secol nume celebre, ne-am reamintit din cele citite de prin istoria liceului, despre numeroasele ore de gospodărie ce intrau obligatoriu în programa școlară, ore în timpul cărora elevele Școlii Centrale învățau de la profesoare deosebit de exigente, pe lângă materiile de bază, artă, limbi străine, totul despre gospodărie, de la cusut nasturi la broderie, de la a prepara aperitive la specialități culinare, mâncăruri fel de fel, până la dulcețuri si conserve. Elevele Școlii Centrale, în secolul trecut, nu erau fete provenite din familii sărace, ci din familii cu stare. Nu au învățat gospodărie pentru a ajunge servitoare la case mari, bucătărese, croitorese sau doar neveste, ci erau pregătite intens pentru ca în lumea bună, pe lângă profesia aleasă și urmată (medic, inginer, avocat, profesor etc), să fie doamnele caselor lor. Pentru că doamna, stăpâna casei, era aceea ce trebuia să știe cu exactitate ce anume să ceară servitorilor ei, bucătarilor, grădinarului. Ele, doamnele casei, îndrumau, arătau și controlau ce trebuia făcut în gospodărie! Or, pentru a îndruma, a pretinde, dar mai ales pentru a controla, mai întâi de toate trebuie să cunoști!
Asta au uitat și încă uită mamele vremurilor prezente când își pregătesc copiii, atât băieții (pentru că acum vorbim de drepturi și obligații egale) cât si propriile copile, pentru viață, eliminând din educația lor exact ceea ce este mai important: organizarea unei case, gospodăria. Gospodăria care, indiferent de sex, nu are nimic în comun cu slugăritul.
Da, generația mea, în era socialistă, nu a crescut cu servitori, cu femeie în casă, pentru că noi am prins alte vremuri, însă în ziua de azi, când totul este posibil, indiferent de starea materială, indiferent de cât de pregătiți sunt băieții, de cât de educată, cât de școlită, cât de cosmetizată, aranjată, parfumată, indiferent cât de “gras” e contul din bancă și cât de doamnă cu funcții înalte și posibilități materiale îți va ajunge fiica, cu cât ei, copiii noștri, vor fi mai bogați, cu atât mai mult ar trebui să știe, și încă foarte bine, de unde se începe curățenia în casă, și ce este ăla un păstârnac!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
