„Nu ştiu dacă mai suntem atât de creduli încât să aşteptăm oricât compensaţia, precum zoroastrienii. Nu mai avem, cel puţin noi, europenii, calmul de a sta în umbra unei fapte bune, aşteptând ca ea să fie răsplătită”.
Dialogul cu Daniela Zeca-Buzura ar putea deveni, oricând, prilejul unei transformări. Anticipam sufleteşte, în ciuda luptei fizice cu frigul prea aspru pentru aşteptările mele tomnatice, că urmează să pătrund, folosind cheia cuvântului, a întrebării şi a răspunsului, într-o lume îngropată sub nisipuri, mister şi călduri dogoritoare, o lume a simţurilor acute, a sensurilor duble, a adevărului ascuns. Daniela Zeca-Buzura, omul de televiziune şi de radio, scriitorul, profesorul, călătorul, mi-a oferit ocazia unei întâlniri care a zădărnicit contactul cu timpul şi spaţiul şi care m-a transformat în cititor pe viu. Am căutat să aflu cât mai multe, despre „Omar cel orb”, despre Iran, despre călătoria unui suflet şi a unei minţi de o profunzime extraordinară într-un astfel de spaţiu ardent. Bucuria unei asemenea întâlniri este incomparabilă.
Andreea Petrescu.: Spuneaţi că, ajungând în lumea arabă a Africii de Nord, aţi avut sentimentul că aţi mai trăit acolo cândva. Credeţi în reîncarnare, în migraţia sufletului şi, dacă da, că aţi avut o legătură cu Orientul în altă viaţă?
Daniela Zeca: Nu m-am gândit niciodată la metempsihoze, dar sentimentul acesta a fost, de déjà–vu pictural sau chiar de întoarcere la o lume în care am mai fost. În ordinea personală, şi cred că lucrul acesta este valabil pentru oricare autor pentru care literatura este asumată ca o altă religie, sunt, ca în orice credinţă, coincidenţe, dar şi momente faste şi nefaste. Cred că efectul de déjà–vu era un semnal prompt, cu totul instinctual, pe care trebuia să îl accept sau nu, de a mă întoarce la literatură, pentru că nu mai publicasem de nouă ani. Sunt convinsă că, dacă nu l-aş fi acceptat, aş fi ratat cu totul întoarcerea.
A.P.: Sunteţi un observator pasionat al omului. V-a atras vreodată, deşi nu v-aţi dedicat domeniului, psihologia?
D.Z.: Da, la fel şi psihanaliza, deşi mai aproape îmi este antropologia ca disciplină. Documentându-mă pentru „Omar cel orb”, am studiat foarte bine, vreme de doi ani, psihologia exilatului, care, culmea, are nişte invariante, indiferent de locul din care el pleacă şi de cel în care ajunge. Omar este personificarea unei astfel de tiplogii incoerente, scindate a exilatului, aşa cum am remarcat-o. M-a întrebat de curând cineva, după ce a văzut documentarul despre Yazd, „Focul lui Zarathurstra”, dacă am rezistat 18 ani în televiziune de dragul filmului. I-am răspuns că nu. Cred că am rezistat de dragul întâlnirii cu oamenii, pentru că acesta mi se pare cel mai împlinit şi mai spectaculos lucru care mi s-a întâmplat de-a lungul profesiei, indiferent dacă aceste întâlniri s-au soldat cu litigii sau cu distanţe ori cu alianţe pe viaţă. Fiecare experienţă de acest gen a fost marcantă şi trilogia orientală nu face excepţie, ţine tot de obsesia pentru alteritate, pentru întâlnirea cu celălalt.
A.P: Referitor la întâlnirea cu celălalt, cu străinul diferit de tine, credeţi că pregăteşte mai bine o lume raţională precum cea europeană pentru o astfel de întâlnire sau mai degrabă una a simţurilor, cum este cea orientală?
D.Z.: Răspunsul e dificil, pentru că, dacă până în urmă cu două decenii, aceste două lumi erau enclavizate, mai ales Orientul Apropiat, acum ele sunt în scurtcircuit, se contaminează, indiferent că o fac în subteran sau la vedere. Simţurile, instinctul, adaptabilitatea interioară se aliază cu logica. În orice caz, există o logică a exilului pe acest drum al contrastului: logica banului. Nereuşind să rezolve conflictele interioare, exilaţii le compensează printr-o reuşită economică. Aproape toţi exilaţii care au acceptat să-mi vorbească erau performeri din zona finanţelor, aveau câte o afacere în ţara de adopţie şi multă vreme crezuseră că dacă au reuşit în acest fel, problemele lor de identitate sau de adaptare sunt rezolvate. Abia după ce relativa stabilitate economică trecea sau devenea obişnuinţă, începea şi mai acut deriva interiorităţii. Banii nu rezolvau, ci doar amânau sau încercau să compenseze emoţii şi frustrări care nu aveau un astfel de leac.
A.P.: Este important pentru un exilat sau pentru un simplu călător să aibă o călăuză? Cât de important a fost pentru dumneavoastră rolul călăuzei în călătoriile din Orient?
D.Z.: Eu am avut norocul unor călăuze oneste, dar pentru spaţiul oriental călăuza este ea însăşi o enigmă şi poate fi duplicitară, joacă un rol. În Iran se ascunde ceva perfid sub aparenta serenitate, sub calmul şi politeţea menite să ascundă pentru celălalt conflictele, asperităţile. Când eşti intrus, aluneci ca pe gheaţă pe această suprafaţă polisată pe care gazdele o lasă la vedere. Dacă te laşi vânat în capcana ei, nu rămâi decât un turist într-o destinaţie exotică.
A.P: Este această tăinuire o provocare lansată străinului de a sparge gheaţa?
D.Z: Nu, nicidecum. Este o permanentă defensivă. Se ascund ca să se apere. Zoroastrienii de peste tot, cu care am încercat să iau legătura, pun între ei şi ceilalţi un zid al politeţii. Am încercat să ajung la ei, dar am fost uimită de refuzul surâzător, care nu lezează în niciun fel, dar care nu lasă nimic să îl înduplece. Îmi doresc să filmez pentru finalul documentarului „Focul lui Zarathustra” un ritual de nuntă şi unul de înmormântare, pentru că sunt cu totul spectaculoase şi aş fi vrut ca europenii să le poată vedea într-un film. Au mai existat documentare care au aruncat o privire asupra ritualurilor zoroastriene, dar pentru toate aceştia înşişi au păstrat o distanţă, au dezvăluit secvenţe parţiale. Au semnalat că există, dar nimic mai mult.
A.P.: Spuneaţi, referitor la jurnalul foto „Zece zile sub văl”, că vedeţi Iranul „ca prin ochii copiilor neumbriţi de prejudecăţi, de spaime induse, de ironii, dar citind printre rânduri şi înţelegând totul”. Este mai uşor să pătrunzi în lumea Orientului renunţând la bagajul maturităţii?
D.Z.: Comparaţia pe care aţi reţinut-o mi-a fost insuflată de momentul în care am asistat la ceva cu totul surprinzător. Femeile, care sunt foarte educate, în Persia cel puţin, stau acasă şi îşi cresc copiii, în pofida diplomelor pe care le deţin şi a pregătirii. Când am ajuns în Esfahan, fosta capitală imperială a Iranului, am văzut câteva sute de familii care mâncau de prânz cu copiii lor în centrul oraşului, în piaţa imensă a Şahului Abbas. Filmam pentru documentarul „Din Esfahan, cu dragoste”. Ceea ce m-a uimit şi le-a făcut şi pe femeile persane să lase prudenţa deoparte a fost reacţia copiilor, care au venit spre mine şi spre camera video fără niciun fel de complex sau de diferenţă etnică, erau exuberanţi şi dornici să discute despre oraşul lor. Din acel moment mi-am dat seama că dacă nu o să cultiv şi nu o să păstrez cu încăpăţânare o astfel de curiozitate inocentă până la sfârşitul călătoriei, neumbrită de frică şi de prejudecăţi, atunci s-ar putea să nu văd decât suprafeţele.
A.P: Cum aţi rezuma, în câteva cuvinte, trilogia orientală?
D.Z.: Scenariul a ceea ce m-a interesat pe mine să ilustrez în cele trei volume ar fi următorul: ce se întâmplă dacă într-un cerc de oameni cunoscuţi, care sunt intimi unul cu celălalt, intră un străin, apare un intrus? Atunci lumea se schimbă, capătă un alt spectru.
A.P: V-aţi simţit vreodată în rolul acestui intrus în lumea orientală? S-a regăsit acest rol în scrierea celor trei romane?
D.Z.: Da, tot timpul. Dar am ştiut că aşa va fi. Oricât m-am documentat, şi cred că a fost cea mai minuţioasă documentare din existenţa mea, diferenţele de la faţa locului m-au bulversat pentru că erau în primul rând coduri diferite pe care nu le puteam decripta. Mai mult decât a fi intrus într-un spaţiu, aşadar o chestiune de localizare, nu aveam limbajul, nu aveam percepţiile adaptate pentru modul de gândire şi de manifestare al acelor oameni. Sunt foarte multe nuanţe subtile când vine vorba de temperamentul colectiv, de imaginarul colectiv oriental, de cutumele despre care se vorbeşte strict între pereţii casei. Aceste nuanţe sunt asemenea unor etaje îngropate nu pe verticală, ci în subsol. Practic, un căutător care nu e nativ e un conchistator lipsit de sens.
A.P: Reflectă „Omar cel orb” nuanţele Iranului de astăzi?
D.Z: Iranul este o ţară cu o intimitate discretă, înăbuşită, cu o pasionalitate şi o emoţionalitate mocnite. E ca şi cum peste un vulcan în erupţie ar creşte iarba. Am dorit să pun în cuvinte toată această febră îngropată, iar cititorii de cursă lungă, care se întorc frecvent la Flaubert sau Tolstoi sunt derutaţi de blank-urile pe care le conţin personajele. E o altă dinamică a măştilor. Am vrut să mă adaptez acestui ritm în care trăim, în care îndrăgostiţii se cunosc şi se despart prin SMS. Omar este un personaj telefilmic, construit în progresia şi în decupajul pe care îl practicăm în montajul de televiziune, acumulând şi apoi decupând sever secvenţele importante. Acest personaj construit din frame-uri a avut o adresabilitate directă, promptă, către cititorii foarte tineri şi acesta cred că este cel mai mare câştig al cărţii. Modul eliptic în care l-am construit pe Omar, cel mai lucrat şi mai dificil personaj de până acum, îl face în acelaşi timp şi greu de înţeles.
A.P.: Spuneaţi că fiecare carte este rezultatul unei întâlniri providenţiale. A fost la fel şi în cazul trilogiei orientale?
D.Z.: Da, cred că toate cele trei romane au fost rezultatul direct al unei întâlniri providenţiale cu o prietenă istoric medievist la Universitatea din Tunis, care m-a dus în familia ei de musulmani suniţi. Privind prin acest ochean şi scriind „Istoria romanţată a unui Safari”, ştiam încă din 2007 care era miza tematică a trilogiei şi traseele geografice pe care voiam să umblu.
A.P: Aţi avut aşadar un plan pentru trilogie?
D.Z.: Am avut un plan geografic riguros şi unul tematic. Am vrut să văd lumea arabă din zona săracă, Magrebul, opulenţa aceleiaşi lumi, Dubaiul, şi între ele derivele şi controversele pe care le aduc tradiţia şi descendenţa milenară, care devin o haină udă, grea, care te împiedică să împaci adeziunile unei tradiţii pure cu urgenţele unei lumi care se transformă. Căutarea lui Omar în trecutul îndepărtat se încheie ironic, i se transmit semnale că trebuie să trăiască în timpul prezent. Am lucrat mult pe fişe, pe variante, pentru mine scrierea unei cărţi este asemănătoare cu decolarea unui supersonic. Merg pe o pistă şi la un moment dat încep să aud cartea, să simt că m-am ridicat deasupra solului şi că pot încerca să scriu. Până la punctul final, zborul nu este protejat, poate fi oricând tulburat de orice scrâşnet, accident, este o ecuaţie foarte fragilă.
A.P: A avut şi ţara de provenienţă un rol atunci când aţi configurat acest traseu?
D.Z: Da, dar n-aş şti încă să spun de ce mi-a fost dificil în toţi aceşti cinci-şase ani în care am lucrat la cele trei romane să scriu despre România. N-am ocolit-o, a fost încorporată în „Demonii Vântului” – cu date certe de arhivă, verificate – şi în „Omar cel orb” trimiterile spre estul Europei sunt implicit şi româneşti, însă în mod direct, explicit, încă nu am putut scrie despre România şi nu pot să explic de ce. E foarte clar că Orientul m-a ajutat să inversez raportul, de a nu vedea o lume printr-un personaj, aşa cum învăţasem de la clasici, ci de a vărsa o lume eterogenă şi aparent exotică, dar de fapt străină pentru noi, într-un singur temperament, care a devenit o lentilă pentru o zonă necunoscută.
A.P: În ciuda acestei eterogenităţi, impresia mea, ca cititor, a fost aceea că personajul Omar se adaptează destul de bine lumii în care ajunge, cel puţin la suprafaţă…
D.Z.: Da, exact această aparenţă m-a întâmpinat peste tot, am vorbit cu exilaţi iranieni din Paris, din Londra, din România şi toţi mi-au spus acelaşi lucru, referitor la acea logică a banului de care vă spuneam mai devreme. Exilaţii mi-au spus că au avut prieteni care i-au ajutat să facă bani şi că prin această filieră a integrării sociale prin stabilitate economică li s-a părut că e mai uşor să se adapteze. De pildă, am auzit la Paris o întâmplare cu totul senzaţională, aceea a unui afacerist iranian care nu a avut încredere în nicio bancă. Timp de 15 ani a făcut afaceri, a câştigat mult, şi-a făcut prieteni în Paris, dar maşinile lui, care erau din ce în ce mai sofisticate, erau tot timpul capitonate cu bancnote. În urma unui accident care i-a fost fatal, familia lui a trebuit să vină la Paris şi să desfacă din cimitirul de maşini acest seif uriaş cu bancnote. Deşi părea că s-a adaptat şi s-a europenizat într-un timp record, nu avea încredere în reţeaua bancară europeană, simţea tot timpul nevoia de a-şi duce avuţia cu el. Pentru mine a fost dovada că şi după 15 ani aparentele lui apropieri de ţara de adopţie erau numai un uzaj social ca să poată rezista, dar de fapt temerile lui faţă de spaţiul străin în care încerca să se acomodeze nu se îmblânziseră niciodată.
A.P: Are o semnificaţie, în acest sens, labirintul de iederă din roman?
D.Z.: Labirintul reprezintă încercarea de a nu greşi drumul într-o încâlceală de promisiuni acaparante. Însuşi Godun se rătăceşte la început, deşi labirintul este pe spaţiul lui. Tot metaforic, alegoric, în clipa în care ochii lui se blurează definitiv, Omar nu mai găseşte atât de uşor ieşirea din propria lui construcţie, ceea ce înseamnă că este o rătăcire de sine din care va ieşi numai atunci când va fi obligat să renunţe la lumina directă şi să vadă altfel, din interior. Mesajul este acela că el vedea fără să vadă , iar destinul i-a luat ochii ca să îl constrângă să îşi dea seama că văzuse fără să merite şi că acum trebuie să deprindă un alt fel de a descifra lucrurile, de vreme ce pe cel simplu, direct, nu îl folosise pe deplin.
A.P: Este ilustrativ numele lui Omar?
D.Z.: Da şi aştept de mult timp să îmi fie pusă această întrebare. Numele are trei straturi: are în primul rând la bază numele lui Omar Khayyám, după părerea mea cel mai mare poet persan, apoi, într-un al doilea strat, face atingere la numele lui Homer, care, în legendă, traversează acelaşi drum iniţiatic al orbirii, iar al treilea strat este „Homarul”, aşa cum îi spun cei din ţara de adopţie, simbol al renaşterii, al divinităţii, al împărtăşaniei, al apropierii de sacralitate.
A.P: Aţi construit aşadar personajul astfel încât numele să aibă o putere asupra lui? Credeţi în puterea numelui?
D.Z: Da. Coranul islamic exact asta face cu adepţii lui, îi predestinează de la naştere prin nume unui fel de a fi şi părinţii ştiu asta. Un apelativ înseamnă că îi doresc copilului un anume traseu. La fel şi pentru Omar, numele devine o oglindă perversă, o latenţă care îl absoarbe continuu din interior şi îi induce, îi predetermină limitări şi viziuni care se dezleagă progresiv.
A.P: Omar spune că nu ancorase în niciun port, că lumea devenise pentru el unul şi acelaşi port. Este posibil să se întâmple asta într-o lume eterogenă?
D.Z.: Da, Omar este de fapt un om aflat la intersecţia a trei religii. Zoroastrismul, prin severitatea cu care nu acceptă nici la ora actuală intruziunile sau mezalianţele îl face să acţioneze ca un matur frustrat, timid, marginal, obosit, ratat. El e de fapt un oscilant. Am vrut să fac din el fiinţa neconsolată care suntem foarte mulţi dintre noi, pentru că acest exil poate fi şi unul interior, chiar dacă nu plecăm din propria matcă, din toposul propriu, de nativi. Omar alege tot timpul fără să aleagă. Îndăzneşte, formulează o opţiune şi o lasă la jumătate. Şi din acest motiv destinul lui, înţeles ca istorie, şi Istoria mare i-o iau înainte. Şi spune undeva, încă de copil, că spera ca timpul bunicului lui, ceasornicar, să aibă răbdare cu toţi, cu toate acestea timpul vine şi îi acoperă cu totul. Vrea să îşi salveze soţia, înţelege gravitatea situaţiei în care ea a ajuns din cauza îndrăznelii de a fi o femeie liberă, dar acţiunea se împiedică de interogaţia: iubea ea un alt bărbat?
Exact aşa se întâmplă în Iran, unde oamenii nu se exteriorizează deloc. O femeie care se bucură, care râde cu dinţii la vedere e amendată de un uzaj social care îţi cere să fii modest, modestia e un concept suveran. Omar face gesturile pe jumătate în toate opţiunile lui, deşi a ales să trăiască într-o altă lume şi, când în sfârşit alege să le facă pe deplin, istoria are un alt plan pentru el. Printr-un paralelism subtil, pe care unii l-au văzut, alţii nu, cu celălalt personaj expat din roman, Sebas Leclerc, Omar nu face nimic, doar stă în câmp. Am citit de curând o cronică în care se reproşează că titlul spune totul. Da, Omar începe să vadă sub această orbire fizică, dar nu recuperează vederea în timp util cât să se şi salveze pe sine. Începe să vadă, dar în al doisprezecelea ceas. Nu întâmplător se întâlneşte la final cu fosta lui soţie într-o lume mistică aflată între rai şi iad, ca o idee indusă că va continua să vadă şi dincolo.
A.P: Personajul feminin din carte, Ghazal, soţia lui Omar, pare a-şi asuma alegerile, în comparaţie cu acesta. Cât de dificil este pentru o femeie din Iran să urmeze chemarea interioară?
D.Z: Dacă este rebelă, răzvrătită, atunci toate introspecţiile ei sunt aducătoare de nenoroc şi o pot costa chiar viaţa. Practic îi trebuie o abilitate farmaceutică de a combina impulsul de a şti, cel de a înţelege şi cel de a se conforma. Tocmai de aceea femeile iraniene sunt spirite de o inteligenţă scăpărătoare. Iraniencele au fost pentru mine deţinătoarele acelei abilităţi extraordinare a celui de-al şaselea simţ atunci când vorbim despre feminitate ca despre o structură intuitivă. Ele aveau această orientare care venea din fibra lor şi care le ajuta să palpeze, să îşi asume realitatea, propriul eu şi contorsiunile familiei deopotrivă. Sunt diferenţe marcante între o femeie care răsuflă uşurată când are primul născut băiat şi una care are primul născut o fată. Pentru cea de-a doua încep contorsiunile sufleteşti şi o aşteptare încordată de a şti dacă următorul copil va fi sau nu băiat. O femeie care naşte un băiat, cum este cazul lui Ghazal, devine din prima „Ghazal, mama lui Armin”. Dacă Armin ar fi fost fată, ea n-ar fi fost mama cuiva, cu alte cuvinte mama desemnată a unui învingător.
Norocul lui Ghazal de a avea din prima un descendent băiat i-a acordat şi lejeritatea de a se concentra asupra profesiei şi menirii ei, dar a şi scutit-o de o altă maternitate. A rămas mama unui copil unic, lucru destul de neobişnuit la Teheran, şi i-a dat un spaţiu de manevră pe care alte femei nu l-ar fi avut. E semnificativ în carte şi faptul că după 10 ani ea nu se poate despărţi organic de soţul ei. Nu păstra pentru bani această alianţă a căsătoriei cu Omar, chiar dacă acest lucru îi complică traseul existenţial, ci tocmai pentru că nu poate să renunţe atât de răspicat la tradiţie şi la firele nevăzute care o leagă de soţ, dar şi de limitările conjugale de secole pe care nu le-a putut renega.
A.P: Voi cita din roman: „ce ne dă sens într-o viaţă? O ţintă şi credinţa că ştim direcţia mersului ori doar mersul în sine?”
D.Z: Omar, ca şi configuraţie de personaj, este disjunct, se descoase între aceste adversităţi, drumul şi destinaţia. Personal, consider că în momentul în care căutăm cu obstinaţie desinaţia, ea rămâne o utopie care ne asupreşte şi care nu ne permite să vedem splendorile drumului. De fapt, întrebările şi răspunsurile vin pe drum.
A.P.: Plănuiţi să vă mai întoarceţi în lumea orientală?
D.Z.: Nu, a fost o experienţă de o intensitate pe care nu o voi retrăi. Cred că sunt în viaţa unui om şi a unui autor intensităţi care nu se repetă. A fost foarte tentant să mă întorc în Tunis după ce am terminat primul roman şi mi-am dat seama că aş fi văzut totul la rece, pentru că lumea se schimbase nu doar istoric, ci şi la nivel individual. E o anumită temperatură a ochiului care vede pentru prima oară, sunt detalii care te uimesc atunci şi care s-ar fi modificat în cazul unei reveniri. Aşa că mi-am propus să merg cu vitalitate spre alte experienţe, tocmai pentru că vreau să las intacte aceste trasee pe care le-am explorat cât am putut, adică până la sfârşitul resurselor mele. Am avut o experienţă lămuritoare în acest sens în 2009, când câţiva prieteni au fost atât de entuziaşti după ce au citit „Istoria romanţată a unui safari”, încât au plecat în Tunis gândind că vor găsi acel spaţiu, pe acei eroi. S-au întors însă derutaţi. Acolo era pitoresc, era riguros, dar căldura din roman nu era aceeaşi. Mi-a plăcut acest lucru pentru că am înţeles şi au înţeles şi ei că nu peisajul care se coagulează, ci ochiul care priveşte este acela care configurează detaliile.
A.P: Se mai pot aplica în lumea de azi principiile zoroastriene „gând bun, cuvânt bun, fapte bune”?
D.Z.: Nu ştiu dacă mai suntem atât de creduli încât să aşteptăm oricât compensaţia, precum zoroastrienii. Suntem grăbiţi să primim premiile repede. Nu mai avem, cel puţin noi, europenii, calmul de a sta în umbra unei fapte bune, aşteptând ca ea să fie răsplătită. Drumul spre răsplată al unei fapte bune e foarte lung. Pentru că noi alegem scurtăturile, eficiente, profitabile, nu ştiu dacă zoroastrismul ar fi un cult eficient pentru noi, dovadă că şi lumea orientală a izolat acest cult, contrazicându-l în tăcere cu tot felul de strategii.
A.P.: Spuneaţi că aţi dori ca trilogia să fie tradusă în limba arabă.
D.Z: Da, chiar acum cartea este tradusă în franceză, dar aştept traduceri în persană şi arabă pentru că mi-am dat seama, din întâlnirile pe care le-am avut inclusiv cu traducători, că pentru ei ca nativi e cu totul nouă viziunea unui străin care le rescrie lumea. Îi interesează, îi amuză şi îi contrariază uneori aceasta privire a străinului. Mi-aş dori şi ca astfel să se creeze un precedent, acela de a uzurpa prejudecata că dacă eşti european problemele tale sunt strict europene. Eşti obligat ca prin convieţuirea în lumea globală să fii atent şi la cei care nu îţi seamănă. Mi-am dat în acelaşi timp seama, după primul roman, că am şi o responsabilitate, o datorie de ghid pentru ceilalţi. Mi-am impus să nu judec, să nu condamn, să nu mistific, să nu acuz, mi-am dorit să las acele lumi netransformate de credinţa proprie.
A.P: Faptul că sunteţi profesor v-a ajutat să adaptaţi scrierea, să cunoaşteţi mai bine diferite caractere?
D.Z: Da, profesoratul mă ajută foarte mult să fiu în timpul meu. La un moment dat, biologic, suportăm un decalaj pe care îl recuperăm din ce în ce mai greu între noi şi cei care ne urmează ca generaţii. Studenţii mei m-au menţinut deasupra apei, prin ei am rămas în fiecare minut în spiritul timpului prezent, în codurile sale, în gustul pentru lectură al prezentului. Faptul că Omar, pe care un autor clasic l-ar fi scris în cel puţin 460 de pagini, pentru că vorbim de 10 ani de exil, a fost conceput altfel de mine se datorează pe de-o parte tehnicilor televiziunii şi pe de cealaltă celor 10 ani în care m-am întâlnit cu studenţii. Ei sunt tot atâtea ocheane spre lumi la care altfel nu aş avea acces şi sunt în acelaşi timp personaje extraordinare. Prin felul în care reevaluează mituri eterne – moartea, iubirea, bătrâneţea, boala, ies la suprafaţă negocierile permanente pe care le fac cu traumele prezentului. Ajung chirurgical la adevăruri pe care vor să le spună. Generaţia mea are menajamente perfide, care devin toxice. Ambalează uneori adevăruri până le sufocă. Noua generaţie, în schimb, nu face asta, mai ales când vine vorba de jurnalişti. Acest „spectacol al surselor”, felul în care ei dansează în cursa aceasta cu obstacole, încercând să decupeze şi să aleagă ce li se pare propriu şi important mi se pare fabulos. Numai aparent tinerii sunt o generaţie superficială, uşoară. În realitate, au alt cod de asumare, altă modalitate de a se adapta la ceea ce li se întâmplă. Nu încerc să îi concurez sau să îi contrazic, ci să îi observ şi înţeleg. Relaţia cu studenţii m-a învăţat că, dacă 20 dintre cei 90 dintr-o serie vor fi jurnalişti cu adevărat şi îşi vor aminti de tine ca dascăl, înseamnă că ai câştigat partida şi că merită să mergi mai departe. Iar eu îmi doresc să merg mai departe pe acest drum pentru mult timp de acum înainte.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
