O cunoașteți pe Daniela Toader inclusiv din paginile virtuale ale revistei noastre, căci este una dintre colaboratoarele noastre cele mai vechi, publicând nu mai puțin de 85 de articole. De aceea, dar și pentru că sunt încă multe lucruri pe care nu le știm despre activitatea ei, azi am invitat-o să stăm de vorbă. Daniela, bun venit. Așadar, să mai avem curajul, în contextul actual, să mai vorbim despre cărți și literatură?
În ceea ce mă privește, nu este vorba despre curaj. Cărțile, literatura în general, mă ajută să evadez dintr-o realitate care, în ultima vreme, ne-a cam scăpat de sub control.
Dacă tot a venit vorba despre cărți, ne spui ce ai publicat până acum? Cum a început aventura ta în lumea literelor și ce rol a jucat colaborarea cu Catchy?
Am publicat, mai demult, câteva texte scurte în cadrul unui proiect realizat cu alți doi autori – „Dincolo de aparențe” se numește volumul, apoi, în 2018, am publicat un text mai lung, de vreo 180 de pagini într-o carte pe care am numit-o “O săptămână fără un pic”. Ambele proiecte au luat naștere din curiozitatea de a vedea cum merg lucrurile din spatele cărților. Cam care-i treaba cu editurile, cât de mult înseamnă promovarea, ce tip de public citește ceea ce scriu. Chestii din acestea. Am mai publicat apoi în două antologii Siono și în mediul on line: pe Catchy, O mie de semne, Revista de povestiri, Liternet.
Colaborarea cu Catchy mi-a permis să ajung la mulți cititori. Asta a fost un lucru nemaipomenit de bun, pentru care îi sunt foarte recunoscătoare. Apoi, mi-a permis să realizez că depinde foarte mult cărui public se adresează un text. Marea revelație, dacă îi pot spune așa, a fost un text publicat pe Catchy despre femeia de cincizeci de ani care se simte încă tânără. A fost textul meu cu cel mai mare succes în rândul cititorilor Catchy. Când am văzut câte reacții a declanșat acest text, am realizat că în rândul cititorilor Catchy există foarte mulți oameni pentru care vârsta este un subiect de interes. Că poți scrie cât de fain se poate, din punct de vedere stilistic, atâta vreme cât nu există un subiect, o poveste care să capteze atenția, textul va trece neobservat.
Cum ai descrie relația ta cu editurile? Cum consideri că își tratează acestea autorii?
Aici este o poveste mai lungă. Din nefericire, am avut proasta inspirație să mă las purtată de val și să accept modelul în care autorul publică pe banii lui. Cea mai mare greșeală posibilă. Modelul, în ceea ce mă privește, s-a dovedit păgubos. Odată ce și-a primit banii pentru serviciile de corectură, editare și publicare, editura nu a mai făcut nimic în ceea ce privește promovarea cărții. Drept urmare, n-a vândut aproape nimic. Dintre cele o sută de exemplare, zece sau unsprezece au ajuns la bibliotecă, patruzeci au fost cumpărate de oameni care mă cunosc și îmi citesc blogul, și restul de cincizeci au ajuns la mine în bibliotecă, la cererea mea, căci editura refuza să mi le dea. Precum se vede, relațiile mele cu editurile n-au fost prea fericite până acum. Sunt ferm convinsă că există și edituri serioase care își respectă autorii dar, din păcate, textele mele nu sunt atât de bune încât să fie publicate la edituri serioase precum Polirom, Litera, Humanitas etc.
Cum a întâmpinat publicul scrierile tale? Citesc românii literatură contemporană autohtonă sau sunt prizonierii prejudecății cum că literatura străină este „mai bună”?
Cum spuneam mai sus, n-am mulți cititori. Dar mă bucur că există acei câțiva oameni care urmăresc ceea ce scriu – textele acelea foarte scurte pe care le pun pe Facebook – și mă încurajează să continui. Cred că suntem prizonierii unor prejudecăți . A fost o vreme în care Sandra Brown devenise „must”. Acum, că mă gândesc, a fost un impuls. Ceva nu foarte rău. Impuls către a citi. Literatura străină e mai bună? Este un semn. Totul ține de educație. Mulți dintre noi am fost crescuți cu îndemnul că „oriunde e mai bine ca aici”. Și acum vedem roadele. Nu, nu e mai bună. Și în România se scrie bine. Doar că noi am fost învățați – cei din generația mea – că oriunde e mai bine. După părerea mea, e o traumă generațională.
Crezi că există o anumită „tensiune” între autorii contemporani? Sau doar o competiție sănătoasă? Este important ca aceștia să se sprijine reciproc?
Cred că tensiuni există în orice domeniu. Nu cunosc personal oameni din lumea literară implicați în cazuri de rivalitate. Sau, poate îi cunosc personal, dar nu știu că ar fi implicați într-un caz de rivalitate. Citesc multe bârfe literare pe Facebook, texte cu direcție, reproșuri din partea lui X la adresa lui Y etc. În definitiv, cel care decide este cititorul. Am reacționat uneori și eu, prin perspectiva de cititor, la anumite premii acordate sau succese de piață. Până la urmă, este vorba de gusturi. Competiție sănătoasă între autori? Sincer, nu știu la ce să raportez „competiția”. La succesul unui text? Totul de prinde de gusturi. La valoare literară a unui text? Aici, poate că există acea competiție, dar, în definitiv, și criticii literari sunt oameni și, oameni fiind, suntem atât de diferiți unii de alții și avem perspective atât de diferite în a vedea lumea, încât totul este, de fapt și de drept, o chestie pur relativă.
Cea mai mare dezamăgire.
Uneori, cea mai mare dezamăgire sunt oamenii. Alteori, cea mai mare dezamăgire sunt eu. În ambele cazuri, frustrarea se naște atunci când diferența între ceea ce mă aștept eu să se întâmple și ceea ce se întâmplă în realitate este prea mare.
Cea mai mare teamă.
Cred că bătrânețea.
Dar cea mai mare bucurie?
Sunt mai multe. Momentul când încep să citesc o carte nouă. Când descopăr, în grădină, că au ieșit lalelele, zambilele, narcisele. Când privesc un trandafir sau culeg un măr sau o pară. Când înfloresc cireșii. Și ar mai fi.
Dacă e să privești în urmă, la experiența ta din Franța, există termen de comparație între piața de carte de acolo și cea de aici? Dar între mecanismele ce stau la baza publicării și vânzării de carte?
Există multe mari diferențe. În primul rând, în Franța există mult mai mulți cititori, deci este loc pentru mult mai mulți autori care să vândă. Nu cunosc mecanismele care stau la baza publicării și vânzării cărților acolo, știu doar că erau foarte mulți scriitori care apăreau în emisiuni TV, vorbeau despre cărțile lor, și, când am plecat eu din Franța, acum șase ani, librăriile erau pline de oameni care se interesau despre ultimele apariții literare. Și, foarte important, există multe concursuri literare – unele foarte cunoscute – datorită cărora mulți autori au devenit cunoscuți publicului. Când locuiam în Franța, eram membră a unui club de carte – France Loisir. Ca membru, aveai acces la cele mai noi apariții literare publicate de editura clubului și puteai cumpăra cu preț mai mic. Ca să rămâi membru al clubului, trebuia doar să cumperi trei cărți la fiecare trei luni. Clubul oferea și alte activități culturale, precum vacanțe în propriile resorturi, la prețuri care băteau orice concurență. Mi s-a părut un concept extrem de interesant. Un model ingenios de a-ți crește cititorii, de a îi atrage în lumea minunată a cărților și de a îi păstra.
Apoi mai erau marile lanțuri de comercializare a culturii – Fnac, Virgin sunt numai două exemple – care au contribuit categoric la educarea publicului.
O altă mare diferență pe care eu, ca om pasionat de scris, am remarcat-o, a fost la nivel stilistic. Mulți autori contemporani francezi adresau publicului o scriitură de atmosferă, de introspecție, cu multe descrieri, axată, în principal, pe emoția stârnită cititorului prin stilistica folosită și mai puțin prin povestea în sine. Mulți cititori din România – și chiar specialiști din domeniul literar – au o înclinare clară spre proza narativă axată pe emoția stârnită de povestea în sine și de personaje.
Și eu m-am întors în România după zece ani petrecuți la Madrid și am momente în care mă întreb dacă ar trebui sau nu să regret decizia luată atunci. Tu cum ai simțit întoarcerea?
Nu am regretat până acum că m-am întors. Nu am regretat niciodată că am plecat. A fost și rămâne o experiență din care am învățat foarte multe lucruri. Când am revenit în România, a trebuit să mă obișnuiesc cu multe lucruri legate de comportament și mentalitate pe care nu le cunoșteam.
Ce urmează în plan literar, ne poți da măcar un indiciu?
Din păcate, nu am mai scris în ultima vreme. Aveam câteva proiecte în cap, dar, după mai multe cursuri de creative writing, am ajuns la concluzia că nu scriu texte îndeajuns de bune încât să fie acceptate la o editură de prestigiu. Deocamdată scriu, mai rar, doar pe blog.
Citiţi şi
Ce să scriu în CV la competențe și abilități sociale
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
