Am citit recent un eseu[1] despre Papa Ioan al XXIII-lea, cel care, la 77 de ani, a fost ales să păstorească „turma universală a lui Iisus Christos”.
Deşi a fost papă doar 5 ani, între 1958 şi 1963, în această perioadă a convocat primul Conciliu Vatican după mai bine de opt decenii şi a intermediat o primă apropiere între cele două mari superputeri (Uniunea Sovietică şi Statele Unite). Printre altele.
Nu de asta, însă, îl menţionez. Ci pentru a pune în oglindă comportamentul şi filosofia lui de viaţă cu cea a actualului patriarh al BOR.
Un ins lipsit de prefăcătorie, îi plăcea să le vorbească oamenilor simpli, faţă de care simţea un ataşament sincer („Ar trebui să vină la fel de aproape de mine ca regele Iordaniei”, i-a spus unei ţărănci bătrâne), refuza să-i dojenească pe cei despre care considera că sunt în eroare (vezi, în contrapartidă, ieşirea Patriarhului cu ocazia tragediei din Colectiv!), vizita penitenciare („Din moment ce voi nu puteaţi veni la mine, le zicea deţinuţilor, am venit eu la voi”), căuta să fie aproape de credincioşi (cardinalilor care se opuneau ca el să fie văzut în timpul plimbărilor zilnice prin grădinile papale, le zicea: „De ce să nu mă vadă lumea? Doar nu mă port necuviincios, nu?”), se străduia să înlăture barierele pe care poziţia sa oficială le ridica între el şi cei cu care intra în contact („Încerc întotdeauna, scria în jurnal, să le arăt oamenilor că sunt o persoană obişnuită. Am doi ochi, un nas – chiar unul foarte mare –, o gură, două urechi şi aşa mai departe.”) şi, poate cel mai important dintre toate, nu se lăsa furat de importanţa demnităţii clericale ce-i fusese acordată (spre exemplu, când şi-a dat seama că se simte peste măsură de împovărat de responsabilităţile papalităţii, a notat în jurnal: „Giovanni, hai, nu te mai lua atât de în serios!”).
Ioan al XXIII-lea a arătat lumii ce înseamnă să trăieşti ca un adevărat creştin, demonstrând că liderul unei biserici nu trebuie neapărat să fie distant şi hieratic şi că poate simţi veritabile afinităţi cu oamenii obişnuiţi.
Nu vă plictisesc cu alte detalii, dar, tot citind, mi-a venit în minte filmuleţul în care Patriarhul Daniel spunea: „590.000 de euro, 3 hectare, 4-5 case, la lac… Cu podeţe, cu… Adică, ce să vă spun? Foarte frumos. Dai un ban, dar cumperi ceva frumos.”
Papa Ioan al XXIII-lea nu a strâns niciun fel de posesiuni lumeşti – dăruia tot ce primea şi, când a murit, bunurile sale materiale valorau mai puţin de 20 de dolari.
20 bucks, cum zic americanii, avuţia conducătorului Bisericii Romano-Catolice care, în afara unei considerabile autorităţi spirituale ce se întinde pe aproape toate meridianele globului, dispune de mai multe resurse financiare decât orice altă Biserică.
Pe de altă parte, am o presimţire că, dacă Patriarhul Daniel va trăi încă o sută de ani, ceea ce vă doresc tuturor, nu doar lui, singurul individ pe care-l va mai păstori în miile de biserici ale ţării va fi el singur.
„Adică, ce să vă spun? Pui patriarh pe Ciubotea, da’ măcar distrugi credibilitatea BOR-ului. Cu podeţe, cu Catedrală, cu indiferenţă, cu lipsă de empatie, cu refuzul de a îngropa oameni care nu sunt de aceeaşi religie, cu chestii d-astea… Foarte frumos.”
Citiţi şi
Papa Francisc: Cele mai grave păcate sunt mândria și ura, nu păcatele cărnii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
