Bine, sunt părtinitoare, aşa e. Tre’ să ştiţi asta dintru-nceput. Sunt fascinată de Mircea Daneliuc, adică de filmele pe care le-a scris şi făcut. De faptul c-a făcut şi Facultatea de Litere, şi pe-aia de Regie. N-am văzut niciuna dintre piesele de teatru semnate de el şi nu i-am citit încă nicio carte. Ca să fim cinstiţi. Treaba e că de cărţi m-apuc mintenaş, iar asta fiindcă numa’ ce-am dovedit de citit „Convorbiri cu Mircea Daneliuc“, semnată de Alexandru Petria şi apărută la Editura Adenium în 2013.
M-am aflat la târgul de carte fix pe 23 noiembrie, când s-a lansat volumul. Am şezut cuminte, nu ca la apa Babilonului, ci sprijinind o balustradă, şi i-am ascultat vorbind pe Mircea Daneliuc, intervievatul, pe poetul Alexandru Petria, temerarul, era să zic kamikaze, dar m-am repliat la timp, intervievatorul, şi pe Liviu Antonesei. Şi i-am ascultat cu atenţie. Atunci am ştiut foarte clar că voi citi cartea asta cu bucurie. Şi ce-am făcut? Ce fac îndeobşte cu bucuriile: le amân. Hai, recunoaşte şi tu că nu sunt singura.
Aşa că şi-a luat sorocul când a voit, adică acum câteva zile. Am intrat gospodăreşte-n ea, carevasăzică abrupt, ca-n pâinea frântă cu foame grasă, şi-am descoperit un Petria cu care mă tem că-mpart o juma’ de stilou, şi-ăla cu cerneala zărghită. Rolul ăsta de scriitor-intervievator cred că i se potriveşte prea bine, ca să zic aşa. Adică să facă domnia sa bine şi să nu irosească talantul. Nu, n-am vrut să scriu „talent“, vezi pilda.
Care-s filmele mele preferate, semnate de Daneliuc? Iată: Probă de microfon, Iacob, Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul melcilor. Bărbatu-meu are „bunul“ obicei de-a mă gratula cu replici din Această lehamite, unde el e Horaţiu Mălăele, aşa că ăsta-i un film pe care-l ştiu pe dinafară. Favorita mea e:
„– Eşti rigidă, eşti uscată, antiseptică. Trăieşti mediocru. […] Jos comuniştii!
– E, din partea mea…
– Atunci, jos chiloţii!“
Astfel, mă aşteptam ca această carte să fie o savoare cap-coadă, însă asta nu m-a pregătit deloc nici pentru curajul teribil al lui Petria de a-l zgândări pe marele Daneliuc, nici pentru umorul ROGVAIV al regizorului. „Culmea ar fi să mă trezesc şi muritor, după toate necazurile. […] Aşadar: sunt nehotărât. Îmi privesc chipul de efeb în oglindă şi simt ceva ca o inimă de student. Din când în când mă înghimpă să mănânc sănătos la cantină, deşi sunt plin şi de alte dorinţe bizare. Îmi place carnea de cal. Îmi place vaca germană. Îmi plac seminţiile holandă, massai şi americană, pentru că ne‑au îndreptat din vechime rătăciri şi greşeli. M‑am născut prea devreme. M‑am născut prea târziu. Mi‑ar fi plăcut, mă gândesc, să fi trăit în epoca lui Pazvante, zis Chiorul. L‑aş fi înţeles. Neavând încotro, filmez şi scriu atât de lesne cât pot. Sunt monstrul din Praga. Îndrăgesc cârtitori întristaţi şi aş face ca Moise. Plimba‑i‑aş patruzeci de ani într‑o pustie cât două judeţe, ademenindu‑i la laudaţii cu pişcoturi sărate şi bere călâie, până s‑ar naşte generaţii mai răsărite. Căci spune Ioan: unul va fi Semănătorul, şi altul Secerătorul. Mama vrea să declar că Semănătorul sunt eu. Practic sporturi extreme. Dau la păstrăv cu muşte.“
Şi exact în locul ăsta simte nevoia Alexandru Petria să pluseze şi scoate un mic ghimpe, spunându-i maestrului c-a omis femeile din descriere. „Femeile din viaţa mea au fost una singură. Ca să nu ne batem cuie în talpă fără folos… E drept că am mai cunoscut un număr absolut limitat, fără să primesc ajutor sau aruncarea aceea în sus necesară în artă. Mă uitam şi eu la Petru Dumitriu, la Sergiu Nicolaescu şi aşteptam. N‑a venit. A trebuit să mă ocup eu de creşterea lor. E drept că m‑au şi inspirat în câte un fel. Le datorez în bună măsură atât cât am reuşit să le înţeleg şi să‑mi construiesc scenele de cuplu sau de amor în filme şi cărţi. Dar, fiind un subiect atât de gingaş, ar fi bine să fiu rezervat…“
Ştiţi că nu-mi place să vă povestesc cărţi, cum nu suport să mi le povesetască mie alţii. Că nu e o carte obişnuită de interviuri şi nici o carte de interviuri obişnuite trebuie c-aţi mai auzit. Confirm. Însă e o carte „periculoasă“ pentru lectorul nededat la schimbul de mingi de foc dintre literaţi, riscul constând exact în adicţia pe care-o dă vigoarea când aspră, când fraged-crocantă a dialogului de care, cu totul împotriva voinţei tale de cititor profesionist, însă deja dependent-fedeleş, te desparţi totuşi la final. Închizi cartea sperând c-aceşti doi domni se vor mai întâlni pentru o sesiune. Aşa, pentru că meriţi.
Citiţi şi
Jean-Luc Godard și două filme de weekend
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
