Era primăvara lui ’94 când m-am mutat definitiv în Italia. În ţară nu se schimbase prea mult. Acum aveam şi noi Coca-Cola, Kent, alune, smochine, portocale şi banane, ciocolată fină, blugi, rochii cu sclipici, farduri oleacă mai bune. Adică tot ceea ce visase lumea şi văzuse pe la alţii mai deştepţi, norocoşi, cu posibilităţi, mai şmecheri, în afara ţării. Dar restul? Nu se gândise nimeni că ar fi trebuit să importăm şi mentalitatea. Munca cinstită, demnitatea, generozitatea, solidaritatea, coloana vertebrală dreaptă, răbdarea. În goana după „acum şi totul”, nimeni n-a dat doi bani pe fleacurile astea.
La câteva săptămâni după sosirea mea în peninsulă, a trebuit să merg la doctor. M-am pregătit şi când să ieşim din casă, i-am zis soţului:
– Da doctorului nu-i ducem nimic?
El s-a uitat la mine cu nedumerire, apoi zâmbind:
– Ah, da, uitasem!
Şi ia mapa cu analizele pe care le făcusem. Dau vina pe dificultatea mea lingvistică şi insist.
– O cafea, un pachet de ţigări?
– Cafea, pachet de ţigări, eşti nebună?, îmi face semn cu degetul la cap.
– Acum, pentru o vizită de rutină, ce-o vrea, whisky-uri fine şi şampanie? Uite, frate, ce pretenţioşi sunt doctorii voştri, da’ la o operaţie ce să le duci, o maşină?, încep eu să mă enervez.
El râde şi zice:
– Nimic.
– Nimic? Cum nimic? Eşti nebun, ce control crezi că-mi face ăla, de mântuială.
Mi-a făcut controlul pe care îl face un medic care n-a fost obişnuit cu şpagă, nu ştie ce e aia şi probabil s-ar simţi jignit să-i cumperi profesionalitatea cu ţigări, cafea sau mai ştiu eu ce produse.
Şi umanitate, asta am simţit, cu asta nu prea eram obişnuită. Nu zic că ai noştri erau toţi la fel. Bună parte însă, da. Au dat vina mereu pe salariile mici, condiţiile proaste de muncă. Păi, medicule, toate astea tu, ca om deştept, trebuie să le urli şi să le pretinzi de la sistem, de la politică, de la cine îţi conduce ţara, nu de la bătrâna care vine la tine ca la Dumnezeu. Nu pe ea trebuie s-o umileşti, s-o cerţi, s-o jigneşti, nu de la ea trebuie să pretinzi bani ca s-o bagi în seamă şi să-i scrii în scârbă o reţetă.
Poate acum a sunat ceasul schimbării, înnoirii, lepădării de vechile şi proastele obiceiuri. Şi vorbesc de toată lumea, de fiecare persoană care se simte „obligată” să dea şpagă pentru orice serviciu public, orice reţetă, adeverinţă, dosar, tot ceea ce trebuie să faci pe la birourile astea publice. Dacă voi nu le mai băgaţi în buzunar, că, deh, aşa trebuie, dacă voi nu alimentaţi această proastă şi neproducătoare obişnuinţă, tanti aia de la birou, într-o bună zi, n-o să vă mai trateze ca pe un răhăţel, n-o să vă mai dea senzaţia aia iritantă că ea, în fond, vă face un mare favor punându-vă o ştampila pe un act la care aveţi tot dreptul din lume. Învăţaţi să vă cereţi drepturile fără să simţiţi că deranjaţi sau supăraţi pe cineva. Deschideţi ochii. Şi inimile.
Poate la fiecare 26 de ani România se trezeşte. Am încredere în tinerii ăştia, trebuie să avem încredere în cineva, că altfel speranţa moare.
Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
