Azi dimineață, pe pagina noastră, lăsam lângă cafea următorul mesaj: cu umilință și recunoștință, nu ca și cum ne-ar fi garantată pacea în care putem închide ochii de plăcere și să ne gândim fără teamă la ziua de mâine. închideți câteva secunde ochii și imaginați-vă în locul oricărei femei care a trecut granița spre noi, refugiindu-se din calea războiului. atât. acum deschideți-i, priviți în jur, ce-ați lua cu voi la repezeală cu inima bătând nebunește, când de fapt nu-l puteți lua chiar pe tatăl copiilor. un convoi de femei pribege este ceva greu de privit, și reporterițele astea tinere și cam prostuțe care scociorăsc pentru audiență după lacrimi îl fac și mai greu de privit. nu de puține ori m-a înecat neputința ca un fum. și mi-am adus aminte că atunci când veneau știri despre războaie, despre cataclisme, despre tot felul de nenorociri de undeva mult mai departe de noi, da, aveam un moment de compasiune, reală, poate chiar se umezeau ochii de emoție, dar atât. trecea. viața venea peste tine și nu te lăsa să bocești morții ori oamenii rămași fără nimic de la 5-6 mii de kilometri… e omenește cumva. dar acum e lângă noi, unii refugiați ne vorbesc limba, înțelegem mai repede nenorocirea. ce facem? ce facem, dragile mele, încotro ne uităm după curaj, după lumină?
și apoi am găsit ce veți vedea mai jos.
Constantin Cucu “Când văd toate reportajele lacrimogene despre drama ucrainenilor și despre bieții refugiați, nu pot să nu mă gândesc la dublul standard. La atitudinea diferită a publicului atunci când victimele agresiunii nu erau blonduți ca ucrainenii, ci purtau turban și mai erau și mahomedani. Nu pot să nu îmi aduc aminte isteria și rejectarea cu care i-am întâmpinat pe refugiații sirieni, atunci când a fost rândul lor. La gardurile puse la graniță cu scopul de a stăvili valul de refugiați. La bărcile nelăsate să între în port. Da, e mai ușor să fim compasionali când victima abuzului e caucazian, ca noi. Mai ales dacă abuzatorul este nașpa, ca Putin, nu de treabă, dar cu laba grea, cum mai devin americanii când veghează democrația dintre sondele de petrol. Sigur că ucrainenii merită toată simpatia noastră și tot suportul omenesc pe care suntem capabili a-l oferi. Dar nu mai mult decât alte milioane de oameni, din toate colțurile globului, ale căror destine au fost amputate de politicieni cu armate în spatele lor.”
Aurelian Gheorghiu a comentat:
Nu suntem pe aceeași frecvența în legătură cu empatia pe care o putem oferi celor aflați într-un moment sfâșietor al existenței lor. Confortul prelungit al ultimilor 77 de ani de pace ne-a atrofiat capacitatea de sesiza din timp pericolul, de a reuși să ne evaluăm șansele de supraviețuire și de a lua deciziile cu promptitudinea impusă de viteză de desfășurare a evenimentelor din jurul nostru. Solidaritatea cu cel de lângă noi am pierdut-o de doar 32 de ani. Încrederea în autoritățile statului în care trăim s-a erodat și a dispărut și ea, de foarte mult timp. Să întinzi o mâna către cel dezavantajat de destin, este o șansă pentru tine și nu pentru cel pe care îl ajuți. Este singura formulă prin care umanitatea poate evolua.
Acum ajuți tu, mâine poate vei avea, la rândul tău nevoie de sprijin.
În grimasa oribilă a disperării că planurile inițiale ar putea să ofere un eșec, am asistat astăzi (25 februarie, a doua zi de război), live, la o amenințare fățișă de distrugere și pierdere a tuturor valorilor în care cred de 54 de ani, la amputarea violentă a existenței mele și a celor care îmi sunt apropiați pe criterii care nu au nimic comun cu lumea civilizată în care credeam că trăiesc.
„Dacă cineva va încerca să ne împiedice, trebuie să înțeleagă că Rusia va da o asemenea replică cum nu a cunoscut încă istoria. Suntem pregătiți pentru orice!” – Putin.
Totul se poate schimba în următoarele secunde, așa cum exploziile au răsunat peste Ucraina în timp ce unii își plimbau câinele, alții își pregăteau cafeaua înainte de plecarea la serviciu, iar alții încă dormeau. Blestemul de la răsărit care ne-a marcat ultimii 200 de ani de istorie națională, nu pare să dea semne de slăbiciune. Din contră, nebunia a luat locul rațiunii și mâine sau oricând, cu toate articolele 5 din fostele, actualele sau viitoarele tratate pe care le-am semnat, o sirenă de antiaeriană ne poate tulbura și nouă zorii unei zile nefaste.
Armata Roșie atacă “tradițional” în jurul orei 4 dimineață. Ne permitem frazări alambicate fără să realizăm cât de nepregătiți vom fi în acea dimineață, bazându-ne, ca de altfel mereu în istoria recentă, nu pe ce putem noi înșine, ci mai mult sperând la ce pot ceilalți din jurul nostru. Și, dacă nu ne convine, ne vom trăda aliații și vom începe să dăm din coadă iarăși către dulăul cel mai mare din haita care este mai aproape.
Majoritatea din jurul nostru dovedește cu fiecare secundă că nu a înțeles nimic din tragediile prin care au trecut înaintașii noștri și nu a făcut nimic ca lucrurile să nu se mai poată repeta. România este vulnerabilă din cauza incapacității noastre de a forma o națiune și nu o turmă. Așa cum dovedesc, cu disperare ucrainienii, națiunile pot uneori, măcar pentru un timp, să se apere singure. Cu turmele, lucrurile sunt mult mai complicate findca fiecare behăie pe felia lui de pajiște. Sunt curios, dacă vine lupul, cine se va angaja să apere turma. Că tot ne place nouă să ne identificăm cu Miorlăita noastră transhumantă și multimilenară.
Tot respectul pentru eroismul, rezistență și dârzenia națiunii Ucrainene!
Marcelina Popa: E cât se poate de firesc să fim mai impresionați de dramele celor care se află mai aproape de noi și care seamănă mai mult cu noi (nu atât fizic, cât cultural). Dacă ia foc casa unui vecin, te repezi să-l ajuți. Dacă ia foc casa unuia de la televizor, aștepți să-l ajute alții. Ar trebui să ne îngrijoreze nu aceasta aparentă dublă măsură, ci faptul că există atâția oameni care nu doresc să ajute pe nimeni. Care zbierau să nu primim refugiați sirieni în țară, că pe ăia trebuie să-i ajute vecinii lor musulmani, nu noi, iar acum, când sunt chiar vecinii noștri creștini în primejdie, zbiară că avem atâția copii săraci în România. Dacă am vrea să ajutăm copiii săraci din Vaslui, ar zbiera că ignoram copiii săraci din vecini etc. Până s-ar ajunge la singurele persoane de care le pasă cu adevărat și pentru care ar fi dispuși să facă mici sacrificii, și anume ei înșiși, eventual și familiile.
Citiţi şi
Babygirl – Nicole Kidman într-un rol extraordinar
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
