De fiecare dată când ascult sau fredonez ”Confessa” lui Celentano, împieliţatul de pe umărul meu ăl stâng mă face să îmi imaginez în următoarea scenă: eu în faţa mamei, răspunzând întrebării cheie ”şi ce literatură ai mai citit tu în ultima vreme”. Iar eu, cu cea mai spăşită mutră din dotare, să spun ”science fiction şi fantasy”.
Mama, ca majoritatea profesorilor de română de modă veche consideră că doar literatura clasică e suficient de inspiraţională să merite copacii tăiaţi pentru a fi transformaţi în hârtie, energia necesară tipăririi şi timpul pe care îl aloci cititului. Literatura de nişă cum este SF-ul sau misterele criminalistice este doar pentru adolescenţi. Ca persoană adultă nu se mai face să îţi iroseşti timpul cu aşa ceva.
Nu neg, literatura clasică e necesară pentru a învăţa despre oamenii cari au fost. Cari, nu care. Despre idealurile, ideile şi visele care i-au însufleţit. Şi despre nefericirile lor fiindcă mult prea rar în acele vremuri oamenii au simţit nevoia să îşi nemurească fericirile, iar nefericirea a fost considerată modalitate de îmbunătăţire personală.
Toţi învăţăm că prin formarea caracterelor, literatura clasică a modelat lumea. Însă prea puţini realizează că aceeaşi literatură clasică acţionează ca o frână de mare putere în faţa schimbării. ”Acelea” au fost vremurile de aur şi oamenii din acelaşi metal, şi la înălţimea lor ar trebui să ne ridicăm şi să rămânem în vecii vecilor.
În contrapartidă, literatura de nişă a angrenat în evoluţie lumea modernă.
Romanticii – care multă vreme au fost o minoritate citită pe ascuns şi care au fost acuzaţi din plin a strica minţile june – au introdus în lume conceptele de căutare a fericirii, egalitate, libertate. Iar literatura feminină a încurajat feminismul, mişcare care în mai puţin de 150 de ani a spart vreo 6.000 de ani de patriarhat neîntrerupt.
Din fecunditatea filonului romantic, devenit mainstream de la Byron încoace, s-au desprins multe alte genuri
– literatura poliţistă
– literatura SF/ fantasy
– horror
– mistery
Acum vreo sută şi ceva de ani, un medic de ţară cu prea mult timp liber şi prea multă imaginaţie a începută să scrie. Unele dintre scrierile lui au avut în prim plan aventurile unui ciudat prăfuit pe care eu l-aş diagnostica cu o formă de sindrom Asperger, care nu ştia şi nici măcar nu îşi dorea să ştie că pământul e rotund, fiindcă era irelevant pentru studiile lui. Pe la 1905-1907 probabil, dr. Edmond Locard a citit cărţile acestui medic şi s-a îndrăgostit de această abordare neobişnuită care aducea ştiinţa în lumea justiţiei. Aşa, într-un pod al Poliţiei din Lyon s-a născut primul laborator criminalistic şi a fost dezlegată o crimă aproape perfectă folosind exact metodele ciudate descrise în romanele la care puriştii strâmbă din nas.
Acelaşi medic a mai imaginat un alt geniu, de data asta bătăios, vivace, mai viu decât viaţa însăşi, a cărui sete de adevăr ştiinţific probabil nu era egalată decât de a autorului. Am aflat că acest profesor a devenit eroul multor oameni de ştiinţă care au modelat lumea.
Un ceh a visat că nişte obiecte de metal însăilate după chipul şi asemănarea omului vor munci în locul nostru. În cehă, muncii i se spune ”rabotă”.
Un francez a visat un tun capabil să trimită oameni pe Lună, o navă de oţel capabilă să navigheze pe sub apă sau că se poate să faci ocolul lumii în mai puţin de 100 de zile.
Un rus rătăcit în America a fost primul care să pună la treabă electronii pozitivi, care să pună în mişcare visele de metal ale cehului. Privind în trecut a venit cu un răspuns la întrebarea pe care prea puţini şcolari au pus-o: ce au în comun Odiseu, Ulise, Sf. Brendan, Eric cel Roşu şi Simbad Marinarul? Privind trecutul dintr-un alt unghi a venit cu cea mai bună explicaţie pe care am găsit-o până acum pentru evoluţia rasei umane. Şi privind în viitor a profeţit fertilizarea in vitro, sexul virtual, roboţii companioni, alienarea umană.
Un englez refugiat lângă urma piciorului lui Budha a crezut că, dacă ai un punct stabil de sprijin, poţi urca pe o scară măcar până la lună. Şi chiar până dincolo de stelele pe care le vedem. Şi şi-a imaginat cum omul se poate căţăra pe monoliţi negri până inventează inteligenţa artificială.
Un american get-beget s-a uitat atât de lung la stele încât, dacă vreodată oamenii care vor pune piciorul pe o planetă a nisipurilor şi vor găsi acolo nişte creaturi teribile care păzesc ceva mult mai preţios decât tot aurul din lume în aşteptarea unor fiinţe dotate cu conştiinţă probabil, va fi fiindcă dorinţa lui de a rezona cu Universul a fost atât de intensă încât nu se va şti dacă omul a visat viermii sau viermii au visat omul.
Toţi oamenii de mai sus au în comun faptul că au scris de nişă. Nu aparţin elitei literaturii universale, deşi majoritatea covârşitoare a oamenilor pe care îi cunosc nu au auzit de Broaştele lui Aristofan (sau de Aristofan însuşi) însă zâmbesc uşor nostalgici, uşor jenaţi dacă aud de ”Străin în ţară străină” a lui Heinlein şi cu certitudine ştiu cine a fost Miss Maple. Toţi oamenii de mai sus au în comun faptul că manualele şcolare îi ocolesc şi le evită numele mai rău decât ciuma. Şi toţi oamenii de mai sus au în comun faptul că eforturile lor de a visa au schimbat lumea.
Citiţi şi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Mein Trump. De unde vine fascismul portocaliu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
