„Vă declar soţ şi soţie, la bine şi la rău, până când moartea vă va despărţi”… zicea popa în biserică, cu ani în urmă.
„Mărită-te, să intri şi tu în rându’ lumii, că ţi-am făcut zestre, de n-are nimeni în sat. La dreacu’ am muncit o viaţă?”
Astea erau vorbele mamei, abia ce trecusem de majorat.
M-am născut într-un sat din Sudul României. Şcoala a’ bună am făcut-o la oraş. Mai exact, Liceul Agricol, în speranţa că devin tehniciana satului, în deal, la C.A.P. Patru ani la rând m-am trezit la 5 dimineaţa să iau RATA de şase, trenul de şapte, ca s-ajung la opt la şcoală. Patru ani de chin, fie vară, fie iarnă, fie ploaie, fie furtună.
Eram o elevă silitoare şi-o fată bună, liniştită. Nu-mi permiteam să fiu altfel, că… „ne râdea lumea din sat”.
Nu termin bine liceul şi-o aud pe bunica, în timp ce mestecă cu făcaleţu’-n mămăligă: „Maică, vezi că trimisără vorbă ăia ai lu’ Cucu din vale, că vor să vină în peţit. Alde mă-ta nu mai pot de drag, că cică e băiat de neam, cu avere. Singur la părinţi. Are cal, căruţă, pământ. Cică îi iau şi tractor, dacă se însoară.”
…şi-l luai! Nuntă mare şi alai în tot satu’. Chiuia a mea mamă, de parcă se măritase ea… nu io!
După nuntă, mă mut în casă cu socrii, cu speranţa că nu stăm mult. Ne înţeleseserăm să ne luăm apartament la oraş cu banii rămaşi ca dar. Nu s-a întâmplat niciodată lucrul ăsta: „N-o las io pă mama singură! Păi, cine munceşte curtea asta şi ogoru’? Nu vezi că ei nu mai pot? Sunt bătrâni!”. De parcă ne mutam pe lună.
Al meu unchi mă angajase la brutăria din sat. N-a fost loc de tehniciană. Al meu om lucra cu ziua, că doar avea tractor. Muncea pământul lui şi-al altora.
La nici 21 de ani, mă văd deja cu doi copii… „să intri şi tu în rându’ lumii”.
La 26, deja divorţată… şi ieşită din rându’ lumii. Orice aş fi făcut, nu eram bună. Pentru a mea soacră, eram doar o curvă care se ruja, îşi punea fustă scurtă, îşi dădea cu parfum… „şi-o râdea lumea din sat”.
În schimb, fii-su’, sfântu’ de fii-su’, era doar un simplu client fidel la birtu’ din sat de dimineaţă până seara, pe care-l aducea lumea acasă cu roaba sau venea el singur, ţinându-se de gard.
Nu ştiu dacă mă săturasem de ei sau de cizmele de cauciuc. Nu ştiu dacă mi se acrise să mă c*c în fundu’ curţii, să spăl la mână pentru toata casa, să mulg vacile în fiecare dimineaţă sau să fac focul în vatră, în fiecare sfântă zi. „Ce, faaaaa, te-am luat de bibelou de la mă-ta?”
Cert este că îmi doream mai mult pentru mine şi copiii mei. Îmi doream mai mult de la viaţă!
„Te-ajut doar să vii! Restu’, te descurci”. Ăsta a fost răspunsul în urma rugăminţii mele făcute unei verişoare care plecase din ţară cu ani în urmă. Mai exact, fugise.
Las copiii la mama şi fug mâncând pământul.
Ani de singurătate, ani de muncă continuă, ani de lacrimi, ani de chin şi durere. Aşa a fost o parte din viaţa mea.
Ziua munceam, noaptea învăţam. Mă înscrisesem la diverse cursuri, plus o şcoală de calificare, ca să zic aşa, încercând să le jonglez printre spălat W.C-uri, gunoieră de cartier, sau „fata care plimbă câinii”. Pierdusem noţiunea timpului. Aveam momente când nu ştiam dacă-i zi sau noapte. Gheara timpului îşi pusese amprenta pe sufletul meu. Dorul de ei mă apăsa din ce în ce mai mult. Îi lăsasem pe mâini bune, însă… nu erau mâinile mele.
Termin studiile şi m-aleg cu un job destul de bunicel. Ziua în care m-au chemat la interviu fusese cea mai norocoasă zi din viaţa mea de până atunci. Megeam pe stradă şi plângeam… de fericire!
Strângeam fiecare bănuţ, pentru că toţi aveau aceeaşi destinaţie: copiii!
Nu le-a lipsit nimic în toată această perioadă. Doar eu, lor şi ei, mie!
Când i-am aşteptat la aeroport, scenă de film. Plângea toată lumea, plecând de la pasageri, personal şi toată suflarea care mai era p-acolo. M-am pus în fund şi i-am îmbrăţişat cu tot cu lacrimile care-mi curgeau şiroi: „Sufletele mele! Iubirile mele! Gata! S-a terminat! Nimeni şi nimic n-o să ne mai despartă”. Mă priveau cu ochi străini. Pentru ei eram doar mama care trimisese banii pentru tot.
„Hai să mergem, că se uită toţi la noi. Facem circ în aeroport. Ne râde lumea”.
Exact! Era a mea mamă care ne împingea, pe fiecare în parte, să ne cărăm cât mai repede „că ne facem de râs”.
Nu mai eram singură. Îi aveam pe ei. În căsuţa pe care o închiriasem le creasem tot confortul. Venise vremea să le spun „noapte bună” şi „bună dimineaţa”, privindu-i în ochi, strângându-i în braţe. Era singurul lucru pe care mi-l doream. Să-i am lângă mine, să-i îmbrăţişez, să-i ascult, să-i dojenesc, să le şterg lacrimile. Să le fiu alături în orice moment.
Iubirea dintre mine şi ei o crezusem pierdută, moartă. Mi-a fost tot timpul frică de lucrul asta, însă n-a fost aşa. Ne-a fost de-ajuns să recuperăm oarecum timpul pierdut. Să ne plimbăm împreună, să râdem, să povestim, să ne distrăm. Să comunicăm ore în şir sau să stăm la poveşti. Să împărtăşim sentimente, să ne recăpătăm încrederea în noi. Să dăm drumul sentimentelor ce fuseseră înlănţuite odată cu depărtarea mea şi distanţa dintre noi. Ne-am apropiat cu paşi mici, dar mari în suflet.
În toţi aceşti ani petrecuţi împreună, mi-au fost complici în tot şi toate. Ei, mie şi eu, lor. Eram fericiţi şi asta conta cel mai mult.
Anii au trecut… mulţi! Ei au crescut. Eu am îmbătrânit.
Răducu e inginer IT-ist într-o multinaţională, undeva în Europa. Elena a câştigat o bursă de studii în America. Eu, aceeaşi! Ruj pe buze, fustă scurtă… şi parfum… A, că uitam! şi nişte riduri în plus. Sunt frumoase! Mi-a luat o viaţă să le fac!
Dacă am vrut mai mult de la viaţă, am fost o curvă?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
