De câte ori am trecut pe lângă un părinte care ţinea de mână un copil dolofan, la rândul lui în mână cu un ditamai hamburgerul sau cu o sticlă de suc acidulat, am rezistat cu greu tentaţiei de a-l întreba pe adult ce face, dacă-i bine-sănătos cu odrasla şi chimicalele de mână. Fiindcă oamenilor nu le place să li se spună în general că greşesc, dar mai ales când e vorba de alimentaţie, la care, ca şi la multe alte lucruri, se pricepe toată lumea. Numai că, dacă alte erori nu au consecinţe şi grave şi vizibile, lipsa educaţiei alimentare naşte copii obezi, viitorii adolescenţi ş tineri nefericiţi.
Sigur că obezitatea şi problemele cu greutatea nu există de ieri-de azi, de când s-a ieftinit fast-food-ul şi au apărut ambalajele foşnăitoare. Ele există de când o mamă a tuturor mamelor a inventat dulcea expresie “mănâncă tot din farfurie, altfel nu primeşti desert/nu te las la desene/vine bau-bau şi te fură”. Şi aşa, transmisă de la o generaţie la alta, ajunge expresia la copilul de azi. Care poate abia mai încape în scaun. Poate e scutit de la sport, pe motiv că… nu-i place mişcarea. Poate că mama lui e la rândul ei supraponderală. Sau poate pur şi simplu a mâncat deja destul pentru cât efort face. Am trecut şi eu prin asta, am fost şi eu pe scaunul “pacientului”. Ştiu cum e să mănânci trei feluri la prânz şi să te chinui, în adolescenţă, să dai jos fel cu fel, ca să nu te mai simţi cu sacul de cartofi în braţe toată ziua.
Părinţilor mei n-am ce le mai face acum. Dar zău de nu m-aş întoarce în timp şi i-aş spune vreo două celui sau celei care a inventat expresia asta şi pe cea cu “lasă mamă că-i bine să fii rotunjor”. Nu, nu e bine deloc să fii rotunjor. Nu mai suntem în Evul Mediu, când grăsimea era asociată cu bogăţia, pentru că restul lumii se hrănea cu paie şi îndesulaţilor li se îndoia blatul mesei sub coate. Acum ştim şi putem pricepe că grăsimea e asociată cu riscuri, mai ales pentru un copil. Că s-a ajuns ca 40% dintre copiii din România să fie supraponderali şi că de la un an la altul cresc cazurile de diabet de tip II, pe care tocmai gândirea asta îl alimentează. Motive pentru care s-a ajuns aici sunt, cum altfel? Dacă nu sunt banii, care nu ne permit să luăm legume şi fructe proaspete, atunci e timpul. Dacă nu e timpul, sunt nazurile copilului, căruia nu-i plac legumele.
E normal să nu-i placă. Are de trei ori mai mulţi receptori de gust decât voi, iar gustul amar îi repugnă, aşa cum şi strămoşului lui, bebe-din-caverne, îi repugna, fiindcă amare erau fructele otrăvitoare. Iar legumele pe care, să fim serioşi, nu le-am mânca nici noi cu nemiluita în forma lor brută, i se par mai degrabă amare. Mami şi tati care asistă de prea multe ori la spectacole de circ şi farfurii cu praz aruncate de pereţi recurg probabil la două metode: ori îl obligă să le mănânce, ori nu îi mai dau legume decât foarte rar. Iar rezultatul e, în mod cert, un copil furios pe verzituri.
Mi-aş dori să cred însă că în casele românilor i se face loc şi inventivităţii, alături de tradiţie. Că mamele nu trântesc în farfurie acelaşi fel din cele 10 pe care ştiu să le gătească bine tuturor membrilor familiei şi că părinţii îi grăiesc copilului pe limba lui când vine vorba de mâncare. Că se gândesc să îmbunătăţească gustul legumelor fierte cu un strop de miere sau/şi lămâie, poate cu ceapă caramelizată, sau că le înlocuiesc cu frigărui din legume la grătar. Că fac sucuri de fructe. Că îşi mai fac timp să taie un pepene şi să mănânce împreună, la masă, ca să aibă vreme să povestească şi să îi arate copilului că nu doar mâncarea de fast-food aduce oamenii împreună. Şi că nu doar o cola merită împărţită cu Gicu şi cu Fane şi cu rockerul de la scara 2. Sau că măcar ornează farfuria şi transformă masa într-un joc. Că îi vorbesc copilului despre fructe şi legume la fel de atrăgător cum o fac reclamele despre toate porcăriile pământului. Că, fără să se maimuţărească, îl învaţă pe copil să aleagă măcar, dintre două rele, ce e mai puţin rău. E ca o bătălie până la urmă, la care părintele renunţă prea uşor, cu câţiva lei de buzunar şi un oftat adânc.
Contra obiceiurilor proaste guvernanţii au mai avut câteva măsuri: ba să se interzică chioşcurile din şcoli, de parcă pe drum nu dă copilul peste zeci de alte magazine. Ba să li se dea un corn şi un pahar de lapte, ba un măr care îi costă pe ţărani mai mult decât să îl vândă la supermarket. N-am copii, dar îi văd pe ai altora şi nu-mi place.
Dar ceva îmi dă speranţa că lucrurile se pot schimba: am fost invitată la un eveniment conceput şi organizat de Fundaţia PRAIS legat de proiectul “Şi eu trăiesc sănătos“, în care sunt angrenate zeci de şcoli din toată ţara şi mii de elevi, profesori şi părinţi. Am văzut cu câtă bucurie se adună copiii să urmărească demonstraţii sportive şi cât de atractive li se par mişcarea şi alimentaţia sănătoasă, dacă sunt prinşi într-o competiţie, cum este cea dintre cluburile SETS, pe care le iniţiază şi le promovează chiar ei. Cei mici primesc gratuit cărţi despre alimentaţie sănătoasă, pe care le pot parcurge cu încredere şi părinţii, iar studenţi de la Universitatea Naţională de Educaţie Fizică şi Sport fac cu ei ore de mişcare.
Acum e vacanţă, e vară. Uitaţi pentru o vreme de fast food, de toate punguţele ochios colorate, de toate ofertele ispititoare de mai multe otrăvuri la mai puţini bani de pe rafturile magazinelor. Treceţi cu copiii de mână prin pieţe şi arătaţi-le bogăţia de pe tarabe măcar, dacă nu aveţi unde să-i trimiteţi la ţară, să vadă o grădină adevărată. Puneţi-i să miroasă, să pipăie, să aleagă. Cine ştie ce surprize plăcute vă pot face… 🙂
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce mâncăm pentru a ne controla greutatea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
