Acum ceva ani, am scris un roman despre aventurile unei persoane pe site-urile de dating. Era inspirat de rătăcirile mele pe un site, defunct acum, din câte ştiu.
La acea vreme, existau nenumărate conturi false, multe persoane refuzau să îşi dezvăluie identitatea, iar altele, când ne vedeam în oraş, mă atenţionau să nu spun nimănui unde ne-am cunoscut. De asemenea, multe simţeau nevoia să se justifice, să explice că nu le stă în caracter să intre pe asemenea site-uri, că printr-un accident au ajuns acolo, ori din plictiseală, bla bla…
Eram uimit de acest talmeş-balmeş incoerent de autojustificări şi spaime şi, în parte, scrierea cărţii a fost un gest de sfidare a celor care vedeau lucrurile în această lumină, ceea ce, dat fiind elementul autobiografic ce străbătea firul narativ, a generat o seamă de reacţii stupefiante pe care, adevărat, le anticipasem, dar care m-au surprins prin ferocitatea cu care ridiculizau această formă de interacţiune.
Tehnologia a evoluat mult între timp, mai ales de când cu Tinder, noua jucărie a celor care vor să îşi găsească jumătatea, însă mentalitatea a rămas, din păcate, la fel de retrogradă.
Inclusiv în ziua de azi, pentru destule persoane, a te loga pe un site de dating e un act compromiţător. Şi vorbesc despre persoane care, altfel, acceptă multe concepţii pe care societatea conservatoare e încă reticentă să le pună în aplicare, dar, ce să vezi, sunt speriate de înrolarea pe un asemenea site…
Dar mai degrabă s-ar refugia în acele zone comode şi liniştite ale sinelui, rămase străine accesului la dragoste şi, în egală măsură, la dezolare şi provocări, decât să renunţe la ultima fărâmă de orgoliu dând frâu liber impulsului de a-şi crea un cont acolo. Posibilitatea că un coleg de serviciu sau un amic din copilărie ar afla că ea, o persoană cu o carieră profesională în plină ascensiune, pe care alte persoane o consideră o partidă strălucită, ar fi singură şi, într-un gest de disperare – căci aşa e reprezentat un asemenea act –, ar avea nesăbuinţa să se înscrie pe un site de dating e sursa multor spaime care stabilesc că e sub demnitatea unei fiinţe onorabile să se aventureze pe acest drum ruşinos.
Căci ce răspuns ai putea oferi acestei brutale întrebări:
– Scuze, tu ai cont pe Tinder? Mi se pare că am dat peste profilul tău acolo.
Cum să ripostezi cînd eşti confruntat cu o dezvăluire de asemenea amploare şi plină de insinuări? Ce-o crede despre tine Gigel? Câtă disperare p-asta, va cugeta el sarcastic, i-a ajuns singurătatea la os şi, nemaiştiind ce să facă, s-a băgat până şi pe Tinder! E ca şi cum ai oferi unui străin, în deplină inconştienţă, o radiografie a sufletului, unde ar descoperi ce insuportabil ţi-a devenit să trăieşti astfel!
Brrrr…
Aceste raţionamente demonstrează nu doar importanţa „spurcatei guri a lumii” în asumarea unor decizii, dar şi ponderea covârșitoare a anxietăţii în manifestările individuale în epoca internetului, a postulatelor lui Freud şi, chipurile, a emancipării. Surprinzător, aceste persoane nu ar considera nepotrivit să socializeze cu străini într-un club – pentru că, s-ar justifica ele, ar fi acolo pentru a se relaxa, nu pentru a cunoaşte pe cineva care să le salveze de singurătate –, în schimb, ar considera inadecvat să îşi facă apariţia pe un site de dating, deoarece, în felul acesta, ar admite fără echivoc că prezenţa în acel spaţiu virtual particular e determinată exact de imboldul de a cunoaşte alte persoane, al cărui substrat e că nu se găsesc într-o relaţie… altfel zis, că sunt singure(i). Dovedind o sensibilitate aparte pe această porţiune a expunerii sinelui, li se pare umilitor să recunoască acest fapt, inconfortabil pentru amorul propriu, pe care îl asociază cu o infirmitate groaznică, cu o vulnerabilitate ce le poate afecta grav imaginea publică pe care îşi imaginează că au dobândit-o în „ochii lumii”. Ce-ar zice X dacă ar descoperi că au intrat pe site-ul cutare e un soi de „lasciate ogni speranza voi ch’entrate” ce paralizează orice străduinţă de a judeca acţiunile proprii cu o unitate de măsură raţională, care să nu vicieze interesul personal. Iluzoria imagine exterioară e mai presus de necesităţile, mult mai puternice, dar mai puţin vizibile, pe care le adăpostesc în interior. Tragi-comic e că piticii responsabili cu scenariile de felul „ce-ar zice X dacă…” îşi exercită autoritatea exclusiv în capul lor. Dar, nu avem ce face, ce e în capul nostru prevalează întotdeauna asupra realităţii propriu-zise, de aceea şi universul înconjurător poartă amprenta subiectivismului personal.
Corolarul e că toată lumea analizează întâmplările celor din jur şi le împachetează cu sensuri şi explicaţii, pornind de la nivelul său de percepţie, înţelegere şi empatie. Adesea, X nici nu vrea să afle motivaţia ta pentru o anume decizie. Nu îl interesează. Gândește ceva anume, pur şi simplu, pentru că aşa vrea. Sau pentru că ştie că te va deranja gândind asta despre tine. Îi e suficient ca lui să îi convină acel gând, oricât de departe de adevăr ar fi.
Mai presus, însă, de aceste chestiuni, se află una care nu ocoleşte pe nimeni în această viaţă, fie şi dacă se intersectează cu ea pentru o scurtă perioadă la câțiva ani, anume singurătatea. Nu i-a ocolit nici pe Iisus, nici pe Mahomed, nici pe Maria Callas, Scott Fitzgerald, Hannah Arendt, Romy Schneider şamd.
Singurătatea e unul din acele echidistante sentimente – dar nu singurul – pe care le încearcă orice fiinţă de pe planetă, deoarece, în indiferenţa cu care se atașează de cineva, nu ţine cont de culoarea pielii, de sex, statut social, de faptul că eşti credincios sau apostat, căsătorit(ă), într-o relaţie sau în nicio relaţie, nu ţine cont de climă, de studii, de naţionalitate, rasă, înălţime, IQ, mărimea sânilor, lungimea părului, vârstă, de nimic.
Îţi trebuie curaj să îţi recunoşti singurătatea, dar ai nevoie de şi mai mult să scapi de ea. Uneori te poţi dispensa de ea ca de o răceală, alteori se ţine scai de tine ani întregi şi o porţi după tine ca pe o trenă, ca pe o a doua natură a ta.
Ideea mea nu e că poţi scăpa de singurătate prin site-urile de dating. Acestea, per ansamblu, sunt un mare bullshit. Interacţiunea e artificială şi, adesea, habar nu ai cu cine relaţionezi. Nu vezi mimica persoanei, ci doar poze fotogenice (multe, rupte de realitate) şi cuvinte, care pot fi imprecise şi să îţi lase o impresie falsă. Ca şi în cluburi, ai şansa să dai peste mulţi dobitoci. Partea bună e că poţi scăpa repede de ei.
Dacă nu ai chef să fii pe site-urile astea, foarte bine. Poţi uita de ele, eu le-am pomenit numai pentru a arăta că ceea ce contează e să iei atitudine, în favoarea ta, când „gura lumii” împroaşcă cuvinte nămoloase peste distanţa care te separă de dorinţa de a face ceva ce ţi-ar putea menţine speranţa vie. Ce contează e să dezvolţi o gândire critică sănătoasă, să pricepi că în spatele evoluţiei vieţii oricărui individ rareori se găseşte o istorie eminamente distinsă şi respectabilă, să accepţi că nesiguranţa emoţională te împinge (şi) către acţiuni ridicole, dar care trebuiesc făcute pentru a-ţi limpezi mintea şi sufletul, şi să conştientizezi că multe lucruri se întâmplă doar în capul tău şi nu au treabă cu realitatea.
Lumea în care locuim şi aşa e bolnavă – e atinsă de atâtea boli, că schizofrenia de care suferă e insesizabilă în raport cu altele, mult mai grave. Dar nu e în metastază, e astfel de când o ştim. La fel va fi şi de acum înainte.
În acelaşi timp, acele stări pozitive în care ne aruncă fericirea, bucuria, dragostea, bunătatea, compasiunea, nu sunt concepte abstracte, inovaţia unei minţi diabolice al cărei scop e să deprime o umanitate înfricoşată şi disperată.
Ele sunt expresia unei condiţii umane ce poate fi atinsă, sunt tocmai armele cu care ne putem înarma pentru a lupta cu această lume bolnavă.
Şi pentru a fi noi înşine.
Mihnea există virtual doar AICI.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
