Se mişca greoi, deşi era încă tânăr. Mergea puţin cocoşat, se uita mereu prin ochii interlocutorului, căutând să descifrze taine care-l frământau de mult şi a căror dezlegare, deşi nu avea legătură cu nimic din jur, el o căuta oriunde în afară, doar pentru a nu fi obligat la introspecţie. Căci aici s-ar fi pierdut, cu siguranţă, s-ar fi împiedicat în lanţurile trecutului, aproape niciunul tăiat, cordoane ombilicare ce-i menţineau dependenţa de suferinţa mamă. Nu reuşise să-şi asume nicio înfrângere, nicio pierdere, nicio despărţire. Iar ultima, cea mai proaspătă, îi bântuia feroce prezentul. Ziua, avea senzaţia că o simte lângă el, încât ajungea seara să-l doară gâtul de atâta uitat peste umăr. O târa peste tot pe unde paşii săi rari îi rătăceau fiinţa ca de ceaţă. Noaptea, în schimb, îl tortura în vise – de la apariţia angelică pe care el o păstra vie, până la demonul care se dovedise a fi. De altfel, imaginea sa îi zâmbea din toate colţurile casei, cuminte aşezată în cadru romantic, nostalgic, naiv sau chiar retro, aşa că, într-un fel, încă nu se despărţiseră. Mai exact spus, el nu se despărţise de ea.
Ce să mai, un ratat, ar fi comentat orice fetişcană mai răsărită, vag interesată de aerul său de suferinţă criptică şi lezată în amorul propriu de lipsa de interes de care se bucura din plin în prezenţa sa. Însă el nu îşi ratase decât prezentul. Prezentul înghesuit de resturile nestrânse ale fiecărei clipe ce-i murea virgină, trâgându-l spre viaţă. Degeaba însă. Şi totuşi…
Nu, în povestea lui nu e ca în basme, nu apare Ileana Cosânzeana cea ravisantă care să-i facă o temeinică curăţenie în suflet şi să-l salveze de demonii săi. Şi totuşi..
Într-una din dimineţile lui cele mai proaste, cumva ego-ul său umilit s-a răzvrătit, pentru prima dată, dându-şi seama că în toate pozele ea, fosta, apărea singură. El a fost mereu doar fotograful, mereu cu un pas în urmă, iubind-o total, în cel mai slugarnic mod cu putinţă. Aşa că pozele ei au zburat, iar ramele au prins viaţă reflectându-i trecutul, atât cât i-a aprţinut doar lui: poze cu el, cu ai lui, cu prietenii. Nicio fostă, nicio umbră. În ziua aceea, privirea sa a căpătat o nuanţă în plus, iar umerii se relaxaseră.
În săptămânile următoare, saci mari gemeau înfundat, adăpostind mototolite sau rupte, bucăţi mari de trecut. Muzeul durerilor intrase în faliment. Cum? Dacă nu arunci ce e vechi, în suflet ca şi în viaţă, nu poţi face loc noului. Iar el avea tare multe de aruncat. În avântul ăsta crescător, a scos în faţa casei, pradă trecătorilor, inclusiv mobilă, oglinda în care ea (acum) rânjise tot timpul, comoda în care se odihnise obraznic lenjeria ei intimă… totul era trântit grămadă în stradă. Noroc că entuziasmul i s-a domolit de oboseală, că era în stare să jupoaie şi tapetul de pe pereţi. Simţea, odată cu această curăţare exterioară că şi deşeurile interioare se desprind, iar lanţurile îşi slăbesc verigile. Era singura modalitate în care putea să continue să trăiască, nu doar să supravieţuiască. Avea să-şi încânte locuinţa cu decoraţiuni de la Retro Boutique și mobilier nou, cu un suflu proaspăt, dar nu total rupt de trecut. Însă un trecut generic, luminos, generos, nu cel de care el de-abia acum se scutura.
Mai târziu, când mersul său redevenise vioi, iar ochii încetaseră să caute zadarnicul, înţelesese că înfrângerile nu-i sunt decât trepte, iar prezentul, singurul timp între dimensiunile căruia poate fi vie iubirea…
PS: Şi de-abia acum a apărut Ileana Cosânzeana în viaţa sa, pentru că de-abia acum a reuşit s-o vadă. 🙂
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
