Cartea se numește “Orașul solitar. Arta de a fi singur“ a scriitoarei americane Olivia Laing, și a apărut în 2021 la editura Curtea Veche, în traducerea Dianei Ilie.
Aveți mai jos câteva fragmente din primele două capitole. Olivia Laing, 46, scrie foarte bine și face un portret intim al singurătății ca „un loc populat – un oraș în sine“. Pe mine m-a câștigat această călătorie filozofică în care singurătatea devine insula fiecăruia dintre noi, iar povestirea ne poartă, pagină cu pagină, mai aproape de centru.
“Cum este să fii singur? Te simți flămând într un loc în care oamenii din jurul tău se pregătesc pentru un festin. Îți este rușine și te înspăimântă și, de a lungul timpului, sentimentele astea radiază în jurul tău, făcându te să te simți și mai izolat, și mai înstrăinat. Doare, așa cum se întâmplă cu emoțiile, și are efecte fizice care apar invizibil înăuntrul celor mai ascunse firide din corpul tău. Te cuprinde, asta vreau să zic, învăluindu te într o senzație glacială și o claritate sticloasă, acoperind și înghițind.
(…)
Eram în oraș pentru că mă îndrăgostisem până peste cap și prea grăbit, căzusem și mă aflam într o situație neașteptat de instabilă. În perioada falsei primăveri a dorinței, eu și tipul puseserăm la cale un plan nechibzuit privind plecarea mea din Anglia și mutarea cu el în New York. Când s a răzgândit brusc, exprimându și rezervele serioase printr-o serie de telefoane de la hotel, m-am trezit în derivă, izbită de grabnica sosire și chiar mai grabnica evaporare a tot ce crezusem că îmi lipsea. În absența iubirii, m am agățat fără speranță chiar de oraș…
(…)
Munceam, dar nu aveam suficiente lucruri de făcut, iar cele mai proaste momente erau serile, când mă întorceam în cameră, mă așezam pe canapea și priveam la viața de-afară, care se derula prin fereastră cu fiecare bec aprins. Îmi doream enorm să nu mă aflu acolo. De fapt, o parte din problemă era faptul că nu mă aflam mai nicăieri. Viața mea părea searbădă și ireală, și îmi era rușine de subțirimea ei, așa cum îi e rușine unui om să poarte o haină ruptă sau pătată. Simțeam că sunt în pericol să dispar, chiar dacă sentimentele mele erau atât de crude și de copleșitoare, încât îmi doream uneori să găsesc o cale să îmi pierd urma, poate pentru câteva luni, până când aveau să mai scadă în intensitate. Dacă aș fi putut să exprim în cuvinte tot ce simțeam, ele ar fi semănat cu plânsetul unui copil – nu vreau să fiu singură, vreau să mă vrea cineva, sunt singură, sunt speriată, am nevoie să fiu atinsă, iubită și susținută. Nevoia mă speria cel mai mult, de parcă ar fi deschis cupola unui abis fără capăt. Nu prea mai mâncam și părul începuse să îmi cadă vizibil pe podeaua de lemn, adâncindu mi senzația de neliniște.
Mai fusesem singură înainte, dar niciodată astfel. Trăisem de una singură încă de pe la douăzeci și ceva de ani, uneori având relații, dar alteori, nu. Îmi plăcea solitudinea și, atunci când nu, eram destul de sigură că, mai devreme sau mai târziu, aveam să alunec spre o nouă legătură, altă iubire. Dar acum mi se revela singurătatea, sentimentul omniprezent de lipsă căruia nu îi găseam răspuns. Nu aveam ce le trebuie oamenilor și credeam că un cusur grav și ușor de observat din exterior cauza asta – toate incertitudinile se amestecaseră în ultima vreme și mă conduseseră spre concluzia că eram ușor de respins. Nu cred nici că nu avea legătură cu faptul că mă apropiam vertiginos de treizeci și ceva de ani, o vârstă la care singurătatea femeilor nu mai este sancționată social, ci este de a dreptul considerată stranie, un eșec și o abatere de la normă. Priveam pe fereastră cum organizau oamenii mese festive. Vecinul de sus asculta jazz și musicaluri la maximum, acoperind holul cu fum de marijuana care cobora șerpește spre etajele inferioare. Uneori vorbeam cu chelnerul când beam cafeaua de dimineață. Mi-a dăruit odată un poem scris curat pe o bucată de hârtie albă și groasă. Dar de cele mai multe ori nu vorbeam. Eram prinsă în mine însămi și mă țineam la distanță sigură de oricine altcineva. Nu plângeam des, dar mi s a întâmplat să nu pot trage draperiile și atunci să cedez. Mi se părea oribilă ideea că ar trage cineva cu ochiul la cum mănânc cereale din picioare sau îmi răsfoiesc e mailurile, fața fiindu mi luminată de strălucirea laptopului. Știam cum arăt. Arătam ca o femeie din tablourile lui Hopper.
Poate fata din Automat, cu pălărie în formă de clopot și haină verde, privind spre o ceașcă de cafea, cu fereastra din spatele ei reflectând două rânduri de lumini înotând în întuneric. Sau femeia din Morning Sun care stă pe pat cu părul prins într un coc neglijent și privește pe fereastră spre orașul din depărtare.
E o dimineață frumoasă și lumina ei scaldă pereții, dar în ciuda acestor lucruri, e ceva dezolant la privirea și mandibula ei, la încheieturile subțiri care îi îmbrățișează picioarele. Am stat de multe ori așa, pierdută în așternuturi boțite și încercând să nu simt nimic în afară de încercarea de a trage aer în piept. Cel mai tare mă tulbura era Hotel Window.
Să o privești era ca și cum te ai fi uitat în oglinda unui clarvăzător în care zăreai viitorul și conturul lui nesigur ca neputința unei promisiuni. Femeia din tablou este mai matură, încordată și inabordabilă. Stă pe o canapea bleumarin, într un salon sau coridor gol. Este îmbrăcată pentru ieșit, cu o capă și o pălărie rubinie și elegantă. Se întoarce să arunce o privire către strada înnegurată, deși nu există nimic acolo în afară de veranda strălucitoare și fereastra stăruitor de întunecată a clădirii de vizavi. Întrebat despre originea acestei picturi, Hopper a răspuns într o doară: “Nu e nimic clar, ci doar o improvizație bazată pe lucrurile pe care le am văzut. Nu e niciun hol al vreunui hotel cunoscut, dar s a întâmplat de multe ori să mă plimb prin anii ’30 de pe Broadway până pe Fifth Avenue și acolo sunt multe hoteluri de prost gust. Probabil de acolo m am inspirat. Singuratică? Da, probabil este mai singuratică decât îmi propusesem.”
Ce e atât de special la Hopper? Uneori apare câte un artist care dă viață unei experiențe, nu neapărat conștient sau din proprie voință, dar cu atât de multă intensitate și vizionarism, încât asocierea cu el este imposibil de șters. Nu i a plăcut niciodată ideea că opera lui ar putea fi circumscrisă unui curent sau că singurătatea ar fi tema lui predilectă. “Treaba cu singurătatea este supralicitată”, i-a spus cândva prietenului său, Brian O’Doherty, în unul dintre puținele interviuri foarte lungi pe care se angajase să le ducă la capăt. Mai apoi, în documentarul Hopper’s Silence, O’Doherty a întrebat: “Picturile tale reflectă izolarea vieții moderne?” După o pauză, Hopper a răspuns scurt: “Ar putea și să fie, și să nu fie adevărat.” Mai târziu, când a fost chestionat despre ce îl atrage către scenele sumbre, a răspuns vag: “Așa sunt eu.”
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
