Dacă eram în stare să mă ridic, nu-ţi ceream ajutorul!

17 August 2014

”Oameni buni cu suflet mare şi credinţă-n Dumnezeu, dacă vreţi, dacă puteţi, ajutaţi-mă! Sunt arsă, nu vă fie silă (pauză dramatică pentru a-şi etala arsura care-i deforma juma’ de tors).” Care aţi circulat cu metroul spre sfârșitul anilor ’90 poate vă aduceţi aminte de o cerşetoare care bătea magistrala 2. Mie-mi era silă şi rog pe cine e mai slab de înger să nu mai citească, fiindcă nu vreau să vă provoc silă.

Mi s-au dat nişte cărţi bune de tot în viaţă, gene OK, părinţi cu suficienţi bani încât să nu-mi lipsească nimic material. Tot ciclul primar mama a stat, cerber, lângă mine să-mi fac temele şi să învăţ. Am primit din plin meditaţii de engleză şi de matematică până la intrarea în liceu şi pe urmă, dintr-a X-a, meditaţii la Bucureşti (fiind din provincie) ca să intru, Goe feminin, la medicină. Mi s-a luat o garsonieră, cu eforturi uriaşe din partea părinţilor, ca să nu îmi stric somnul şi caracterul în cămin. Apoi am primit un apartament. Maşină. O viaţă uşoară aş zice. Mama care să pupe orice bubă şi să o facă să treacă, indiferent dacă era la interior sau la exterior. N-a trebuit să mă lupt pentru nimic, am primit toate de-a gata.

Bullshit! Toate au un preţ şi nu am primit de-a gata. Le-am plătit cu lipsă de afecţiune. Cu tristeţe. Cu sentimentul permanent de vină că nu sunt suficient de bună. Le-am primit alături de veşnica predică ”nu eşti bună de nimic fără mine, fără mine or să te mănânce viermii şi o să se aleagă praful de tine”. Mulţumesc mamă, m-ai programat excelent. M-ai învăţat că e ok să mă târăsc, câtă vreme o fac doar spre tine. Că nu e bine să zbor, că o să cad şi o să mă rănesc.

Evident am căzut. Paradoxul beţivului şi al depresivului. Poţi să cazi şi de jos şi să faci buba rea.

Fiindcă am căzut și nu o dată. Am nişte cicatrici frumoase pe mână care să-mi amintească pentru tot restul vieţii că deschisul venelor cu lama cere mai mult curaj şi rezistenţă la durere decât am avut eu. M-am ridicat. Multă vreme n-am cerut ajutor. De data asta am cerut. Fiindcă mă simt neputincioasă şi fiindcă-mi simt sufletul o mare rană suprainfectată care DOARE. Şi nu mai pot să rezist la atâta durere.

depresie

Mi s-a spus că puterea e în mine. Mulţam frumos, **** (inseraţi înjurătura neaoşă), dacă eram în stare să mă ridic, nu-ţi ceream ajutorul. Nu ştiu alţii ce cer când ajung la capătul puterilor, dar eu am cerut tandreţe, iubire şi sentimentul că sunt necesară. De asta aveam nevoie. Am primit şuturi în c*r, pe principiul inteligent că orice şut e un pas înainte. Stimabililor, nu e adevărat. Când deja stai în genunchi, sau eşti în patru labe, tot ce o să poţi să faci când primeşti un şut în c*r e să cazi şi mai jos. Iar dacă tot ce puteţi face, tot ce vă lasă inima să daţi e doar şutul, măcar nu mai fiţi ipocriţi şi nu mai pretindeţi că o faceţi spre binele meu. O faceţi fiindcă asta vă duce capul şi fiindcă nu consideraţi că merit investiţia de tandreţe şi iubire.

Ceea ce îmi va întări sentimentul de inutilitate, că-s o irosire nepermisă de resurse care ar fi fost mult mai bine utilizate de către altcineva, că sunt o ratată patetică şi o epavă. Că nu merit să fiu iubită.

Am încercat să iubesc fiindcă mi-am imaginat că dacă a fost suficient pentru Maria Magdalena, poate că ar suficient şi pentru mine. Ghinion, n-a fost niciodată suficient!

Aşa că, dacă nu merit să fiu iubită, dacă sunt doar o ruşine pentru părinţi şi pentru bărbatul de lângă mine, treptat, treptat am ajuns la concluzia că moartea mea i-ar elibera pe toţi. Din nefericire pentru mine n-am avut niciodată tăria să fac asta.

Pe jumătate fiindcă am sperat că dacă nu mi se îndeplineşte dorinţa de a muri, Dumnezeu mă păstrează cu un scop. Nu ştiu ce scop, dar ar trebui să fie vreunul. De ani de zile caut motivul acela şi nu-l găsesc. Şi-mi dau seama că scopul acela e o iluzie pe care mi-am creat-o ca să mă agăţ pervers de viaţă, deşi îmi doream în egală măsură moartea. Şi da, recunosc, din dorinţa de a-i pedepsi pe cei din jur cu prezenţa mea când ei refuzau să mă ajute.

Când îmi repetau obsesiv ”gândeşte pozitiv”.

Stimabililor, ca să gândeşti pozitiv trebuie să ai o bază. Să ştii că rezolvi ceva. Că s-a rezolvat măcar una dintre problemele mele fiindcă am gândit că se va rezolva. Hristoase, cât pot să urăsc ”gânditul pozitiv”! Fiindcă de fiecare dată când am sperat să-mi rezolv vreuna dintre probleme setându-mă că se va rezolva, mi-am primit trezirea la realitate. Universul nu conspiră să-mi îndeplinească mie vreo dorinţă. Universului îi e indiferentă persoana mea şi mi-a demonstrat asta ori de câte ori am sperat să îl determin prin puterea voinţei mele să facă ceva pentru mine. Gânditul ăsta pozitiv, iertaţi-mă că vă spulber iluziile e o mare gogoriţă pentru depresivi. Fiindcă ori de câte ori îşi fac speranţe în baza acestei tehnici de manipulare emoţională şi ajung să sufere încă mai rău decât dacă nu şi-ar fi făcut speranţe false, tot ce se întâmplă e să li se coaguleze mai adânc ideea că nu sunt vrednici de nimic bun şi că li se întâmplă rău fiindcă merită să li se întâmple acel rău.

Da, sunt depresivă. Însă nu depresia e urâtă. Urâtă-s eu, trebuie să fie ceva rău cu mine fiindcă altminteri oamenii în care am avut încredere nu m-ar fi rănit. Urâtă-s eu fiindcă simt cum viaţa mea adaugă tone de minus valoare vieţilor lor şi nu fac nimic ca să îi scutesc de suferinţă.



Citiţi şi

Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători

Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)

De unde au apărut extremiștii

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Raluca / 21 April 2015 4:05

    parintii…. Parintii sunt cei care ar trebui sa umple sufletele nevinovate ale puiilor lor. Daca un adult care are si rolul de parinte are sufletul secatuit, este leste de inteles ca nu are ce oferi celui mic, care intr-o zi va deveni adult. Toata asta in literatura de specialitate este definit ca parte din “labirintul co-dependentei ” . Recomand cu mare caldura de citit “Labirintul Co-dependentei ” pentru a gasi vindecarea mult cautata sau dorita.
    Nu stiu cum se face, dar sora mea a fost int-o astfel de ipostaza si eu, mai mica fiind nu am beneficiat de nimic: nici material si affectiv , nici atat. Am invatat din experienta ei cu parintii de a ma PROTEJA afectiv de orice si oricine.
    Si inca ceva: cea mai importanta persoana sunt eu!!!
    Suna egoist, dar stiu ca fara mine, fetita mea nu o sa fie un copil fericit, daca eu nu sunt bine, sotul meu v-a suferi si, daca eu nu performez nu am cum sa asigur un trai decent celor pe care ii iubesccccc.

    Reply
  2. G. / 20 April 2015 23:41

    Citind articolul mi-am adus aminte de o perioada grea din viata mea (cred cu tarie ca absolut toti pe lumea asta avem cate o perioada crunta, diferenta sta in cum alegem sa facem fata). Simpla mea parere: felicitari pentru ca ai reusit sa scoti din tine, iar scriind aici cred ca inconstient sau constient doresti sa stii daca exista vreo portita de iesire. Toti cei care dam un reply articolului tau o facem pentru ca am fost acolo si stim cat de mult conteaza o vorba buna sau un sfat neconditionat. Salvare exista dar trebuie sa stii unde sa o cauti. Toate raspunsurile sunt deja in tine dar intr o situatie de blocaj emotional este perfect normal sa nu putem reusi singuri si atunci exista persoanele care ne pot ajuta, care au studiat si care pun pasiune in ceea ce fac, si psihologia daca era buna de nimic pana in ziua de astazi nu mai exista, nu? “Jobul” de a invata a te iubi , aprecia si cel mai important IERTA , necesita mult efort , este adeseori extenuant , si cere timp, dar senzatia de dupa este magnifica. Tu ai facut deja primul pas , nu te opri , vei fi surprinsa sa afli ce fiinta minunata esti!

    Reply
  3. any / 20 April 2015 23:23

    ..ehe, cat suntem de multi ca tine ..dar stii ceva? mergem inainte ..asa cazuti si ridicati…neiubiti dar iubind …si urati si frumosi dar cu sufletul bucati ..suntem multi si pozitivi …viata e frumoasa mergem inainte ..alatura-te si tu

    Reply
  4. Britta / 20 April 2015 23:09

    da…cam asa cred si eu…ca ar trebui sa gasesti un psihiatru..unul bun insa..Depresia sau anumite disfunctionalitati psihice nu se pot trata numai cu…”gandire pozitiva”…mai ales daca aceasta e condusa empiric..de neprofesionisti….daca-ti rupi un picior nu-l descanti sau tamai ca sa-ti treaca…te duci la spital si ti-l pune in gips…”meri la doftor”

    Reply
  5. Suflet / 30 November 2014 13:46

    Te-am gasit abia acum,nu stiu cine esti dar mi-as dori tare mult sa aflu.Iti spun imediat de ce,imediat dupa ce ma mai luminez in ceea ce te priveste;esti o femeie profunda,desteapta,prea sensibila as spune,i-ai pus mereu pe ceilalti pe primul loc,uitand complet de tine.Citindu-te pe tine,ma vad pe mine in viitor,,,si as dori sa preintampin asta,cu ajutorul tau (de asta vreau sa sa aflu cine esti.Sa fie vb de egoism?!),am o poveste ,fiecare avem,a mea poate e trista,,,insa nu vreau sa o fac publica,nu acum 🙂 Mi-as dori tare mult ,chiar si sub semnul anonimatului sa-mi raspunzi,sa ajung sa vb cu tine.Mi-ar fi de ajutor!
    Cu stima,o tanara in varsta de 26 de ani!

    Reply
  6. Cris / 24 October 2014 2:34

    Cei care n-au trecut prin starile astea n-au cum sa inteleaga, sa le ceri ajutorul este ca si cum ai urla in urechea unui om surd. M-am zbatut ani de zile sa imi tratez “ranile”, n-am simtit nevoia sa incerc sa ma iubesc. N-am cerut ajutor, pentru ca nu voiam sa “deranjez”, ma simteam neimportanta…atat incat sa nu vreau sa deranjez. Am ajuns atat de jos, incat stiam ca daca nu strig, voi muri…asa ca am cerut ajutorul, in singurul mod in care mai puteam…disperata…am cautat sa ma agat de orice si de oricine, pentru ca inauntrul meu mai era o mica dorinta de a trai. Nu l-am primit. Am primit in schimb reprosul ca sunt “nerecunoscatoare” ca am doua maini si doua picioare, am primit priviri scarbite, am primit suturi in c.r. Eu nu stiu sa te sfatuiesc, pentru ca dupa atatia ani in care am strans din ce in ce mai multe rani, nu am invatat decat ca oamenii sunt in principiu egocentristi, multi se ridica doborand pe cei pe care-i intuiesc ca sunt aproape la pamant. Eu am invatat sa ma ascund, zambesc larg, dansez, glumesc, iar cei din jurul meu cred ca m-am ridicat. As vrea sa te pot ajuta, pentru ca stiu cum e sa ai nevoie si sa nu primesti, dar nu stiu sa te ajut, pentru ca nici eu n-am gasit solutia…Intuiesc vag, ca solutia ar fi sa invatam sa ne iubim, sa ne iertam, sa nu ne mai judecam noi asa aspru…tu ce crezi?

    Reply
  7. Alexa / 28 August 2014 17:14

    Fiindca nimeni nu a spus-o pana acum – si chiar nu stiu de ce, simt nevoia s-o spun eu: Depresia este o BOALA, nu o stare de spirit – si se trateaza cu pastile daca nu trece relativ usor cu ‘gandire pozitiva’ sau terapie. Inteleg si eu ce simti, din experienta, mai ales partea cu ‘lumea ar fi mai buna daca n-ai exista’, ceea ce este evident neadevarat, DAR nu ai cerut ajutor la cei ce te-ar putea cu adevarat ajuta: medici, in special psihiatri. Cei apropiati nu prea au cum sa te ajute, pentru ca modul in care te simti este o proiectie ireala a mintii tale bolnave de depresie, nu efectul direct al felului in care te trateaza ei. Sigur, poate unele din relatiile tale interumane te-au predispus la depresie, dar acum ai trecut de acest stadiu, ai deja boala, si ar trebui sa o tratezi ca pe orice alta boala – inclusiv cu medicamente. Nu esti tu urata, nici cei din jurul tau, ci depresia – ea pune sticle fumurii pe tot ce te inconjoara si deformeaza realitatea, atat cea exterioara cat si cea interioara – deci exista speranta, te poti vindeca!

    Reply
  8. lili / 24 August 2014 20:13

    in primul rand, nu te mai victimiza, este suficient sa te uiti in jurul tau si sa vezi cati oameni au nevoie de ajutor ( in spitale, camine de batrani sau orfelinate). Nu se poate sa nu gasesti ceva, totul este sa vrei…. Sa ne plangem de mila??? pentru ce? la ce foloseste????? la nimic….. asa ca???? uita-te in jurul tau si singura vei gasi raspunsul. Si eu mi-am dorit sa am ” tandreţe, iubire şi sentimentul că sunt necesară….” si chiar daca nu le am asa cum mi le doresc, m-am gandit ca scopul meu in viata sta in “a oferi”, mi-a fost usor sa merg mai departe. Ai un sentiment foarte placut spre finalul zilei sau saptamanii, cand te uiti in urma si iti aduci aminte ca ai facut un copil fericit( copil care nu te poate compensa decat cu un zambet) sau un/o batrana….:) Iti doresc succes!

    Reply
  9. Stefi / 18 August 2014 12:52

    Buna,
    Nu stiu cum e sa fii tu, dar stiu cum poti gasi ceva util, ceva de care sa te agati astfel incat sa devii necesara cuiva. Din greseala am descoperit site-ul imparte.ro site unde foarte multi oameni au nevoie de ajutor. Evident multe cazuri de oameni foarte bolnavi dar si cazuri in care cateva lucruri materiale pot imbunati viata unui om. Daca poti sa cauti suficient, sa iti doresti suficient, vei gasi oameni pe care poti sa ii ajuti in fiecare lunar, oameni carora acele cateva lucruri cumparate iti vor aduce o bucurie de nedescris, bucurie cu care n ai sa te mai intalnesti in nici o alta situatie. Sper sa iti fie util, in caz ca te hotarasti sa incerci si sa filtrezi. E posibil sa nu reusesti din prima dar cel mai curajos e sa incerci pana iti iese 🙂

    Reply
  10. Ina / 17 August 2014 20:41

    Prin ce treci tu am trecut si eu. Si inca mai am momente in care reintru in “gaura neagra”. Nu vreau sa-ti dau sfaturi, pentru ca ceea ce m-a ajutat pe mine poate pentru tine e insuficient. Ma hazardez totusi si iti spun…nu tu esti urata, nu depresia-i urata, cei din jurul tau sunt urati; cei care prin fapte si cuvinte te fac sa te simti ratata, neputincioasa, nevrednica etc. Cei care te-au facut sa crezi ca le datorezi ceva – recunostinta, performante, iubire sau altele de genul. Cei care te-au facut sa preferi irevocabilitatea mortii, traiului de zi cu zi. Cei care te-au facut sa-ti fie FRICA, asta pentru ca, din punctul meu de vedere, o maaaare parte a depresie e legata de frica – frica de a nu te ridica la inaltimea asteptarilor celorlalti, frica de a gresi, de a nu fi perfecta (fiica perfecta, studenta perfecta, doctorul perfect, sotia/prietena perfecta…OMUL PERFECT) si frica de a-i dezamagi pe ceilalti si pe tine.
    Bravo pentru ca ai avut curajul sa te exprimi acum 🙂 da, este un curaj.
    Ca de la o depresiva la alta: de ce trebuie sa fi perfecta??! A semnat cineva vreun contract, atunci cand s-a nascut, unde era prevazuta clauza perfectiunii??? Sau ca trebuie sa-i multumesti pe cei din jurul tau? Aiurea… Incearca sa accepti faptul ca esti o persoana si cu bune si cu rele, ca este OK daca mama ta e nemultumita de tine, nu-i un capat de lume daca nu ai o cariera de succes (sau ai dar nu esti multumita de ea), daca nu esti in randul turmei, daca nu ai 5-6 copii, daca nu ai vila cu piscina, daca nu esti o iubita perfecta, daca te impiedici atunci cand intri intr-o incapere, daca tie iti place movul in timp ce restul universului vibreaza in nuante de verde.
    Lumea nu va fi un loc mai bun fara bine. Nici mai rau, dar nici mai bun. Nu stiu daca ne nastem cu un scop…nu prea sunt religioasa…eu vorbesc cu Dumnezeul din sufletul meu, nu din Biserici sau icoane. Insa imi place sa cred ca viata asta ne e data sa invatam ceva. Si bune si rele.
    Pe mine m-a ajutat yoga si meditatia. Si putina sictireala fata de cei care ma doborau cu asteptarile lor – inclusiv eu, da,da! am avut niste discutii dure cu mine insami :))
    Puterea este in tine, da. Nu puterea de a iesi brusc din depresie si de a “gandi pozitiv” (mie una gandirea asta pozitiva mi se pare total nerealista, hai, pe bune, tot universul incepe sa se invarta in jurul lui Nea Gheorghita care-si doreste o turma noua de oi?? si atata de pozitiv a gandit omu’ nostru incat pfffff! iaca unviersu’ facu ce facu si omu’ isi lua turma).
    Puterea sa te accepti asa cum esti. Ca esti perfecta in imperfectiunea ta. Ca poti sa-ti dai demisia si sa te muti pe o insula pustie, daca asta te-ar face fericita, indiferent ce ar zice “ceilalti”… – asta a fost doar cu titlu de exemplu, by the way 😛
    Iar intr-un sfarsit…ce as mai vrea sa adaug…moartea e definitiva. C-o fi cu Rai, cu Nirvana, cu Iad, cu reincarnare, cu sfintisori si ingerasi… e forever. Pe cand aici…poate chiar maine te-ndragostesti de TINE, sau de viata, sau de un copac cu flori 😛 never say never.
    Ina

    Reply
  11. alina / 17 August 2014 19:35

    inainte de a te diagnostica singura cu depresie sau stima de sine scazuta, asigura-te ca nu esti inconjurata de tampiti!….eu, una as vedea ca solutie departarea de toti oamenii care te fac sa te simti inutila sau josnica (la mine tata are acest efect) si incercarea de a face mereu o munca sa iti placa, si niste hobby-uri care sa te faca fericita si utila si sa iti consume din timpul pe care l.ai acorda gandurilor dureroase! eu ma joc cu cei mici , ca pe toti ii iubesc de numa, si ma fac sa ma simt foarte bine, dand in mintea lor!!!

    Reply
  12. Carmen / 17 August 2014 18:13

    Imi pare sincer rau! Te inteleg, empatizez cu tine, stiu prin ce treci… sau cel putin asa cred. E un calvar care poate dura o viata, din pacate ….sau din fericire, pt ca inseamna ca esti inca vie. Cu sau fara gandire pozitiva, esti datoare fata de tine sa lupti prin orice mijloace care iti trec prin minte, de care auzi sau citesti, oricat de ridicole ar putea sa-ti para, pe scurt, sa-ti croiesti o viata cat de buna poti. In fond, n-ai nimic de pierdut, orice e mai bun decat neexistenta.
    PS. Daca esti cine presupun eu, sa stii ca m-am gandit din cand in cand la tine si chiar speram ca esti ok, ca macar pe tine ‘psihoterapeutul’ ala te-a ajutat.

    Reply
  13. Liza / 17 August 2014 15:27

    Iti recomand si o carte, nu are nicio legatura cu “gandirea pozitiva” in sensul mentionat de tine, si desi eu insami sunt cam la sfertul lecturii, indraznesc sa ti-o recomand pentru ca o simt de mare folos. Se numeste “Feeling Good’ , de David Burns, psihiatru si profesor . Mult succes in lupta cu “the black dog” si sa stii ca nu esti singura care se lupta cu starile astea. Liza

    Reply
  14. Alexandra / 17 August 2014 15:19

    Buna. Este incredibil dar ma regasesc 80% in articolul tau. Cu mici exceptii eu traiesc aceeasi drama. Si nu am ajuns inca la tentative asupra proprie mi vieti. Dar am ajuns aproape “anorexica”… si nu pt ca -mi doresc sa fiu slaba. Am excelat la capitolul asta all my life, chiar si dupa nasterea copiilor (2). Momentan eu caut ajutor de specialitate… A se citi vizite la medici si la un psiholog. Pe mine gandul ca “doar tu” te faci bine si expresii de genul ” tine doar de tine”, ma baga in sperieti. Stiu ca nu e un moft, ceea ce traiesti si te sfatuiesc sa ceri ajutor familiei, prietenilor. Eu vad in copiii mei my ticket out… Trebuie sa ai si tu ceva important pentru care merita sa nu te dai batuta…noi, cititorii tai care te urmarim.. Imi poti scrie in privat daca “feel the need”. Te asigur ca nu sunt o psicho si poate ai nevoie sa cunosti oameni noi, care te inteleg oarecum.

    Reply
  15. Liza / 17 August 2014 11:43

    Poate te ajuta daca ii scrii maicii Siluana Vlad, iti recomand asta. O gasesti pe site-ul http://www.sfintiiarhangheli.ro/maica-siluana-va-raspunde. Alt mod de a te ajuta nu cunosc, desi inteleg perfect ce simti.. Cu drag si pretuire, Liza

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro