”Oameni buni cu suflet mare şi credinţă-n Dumnezeu, dacă vreţi, dacă puteţi, ajutaţi-mă! Sunt arsă, nu vă fie silă (pauză dramatică pentru a-şi etala arsura care-i deforma juma’ de tors).” Care aţi circulat cu metroul spre sfârșitul anilor ’90 poate vă aduceţi aminte de o cerşetoare care bătea magistrala 2. Mie-mi era silă şi rog pe cine e mai slab de înger să nu mai citească, fiindcă nu vreau să vă provoc silă.
Mi s-au dat nişte cărţi bune de tot în viaţă, gene OK, părinţi cu suficienţi bani încât să nu-mi lipsească nimic material. Tot ciclul primar mama a stat, cerber, lângă mine să-mi fac temele şi să învăţ. Am primit din plin meditaţii de engleză şi de matematică până la intrarea în liceu şi pe urmă, dintr-a X-a, meditaţii la Bucureşti (fiind din provincie) ca să intru, Goe feminin, la medicină. Mi s-a luat o garsonieră, cu eforturi uriaşe din partea părinţilor, ca să nu îmi stric somnul şi caracterul în cămin. Apoi am primit un apartament. Maşină. O viaţă uşoară aş zice. Mama care să pupe orice bubă şi să o facă să treacă, indiferent dacă era la interior sau la exterior. N-a trebuit să mă lupt pentru nimic, am primit toate de-a gata.
Bullshit! Toate au un preţ şi nu am primit de-a gata. Le-am plătit cu lipsă de afecţiune. Cu tristeţe. Cu sentimentul permanent de vină că nu sunt suficient de bună. Le-am primit alături de veşnica predică ”nu eşti bună de nimic fără mine, fără mine or să te mănânce viermii şi o să se aleagă praful de tine”. Mulţumesc mamă, m-ai programat excelent. M-ai învăţat că e ok să mă târăsc, câtă vreme o fac doar spre tine. Că nu e bine să zbor, că o să cad şi o să mă rănesc.
Evident am căzut. Paradoxul beţivului şi al depresivului. Poţi să cazi şi de jos şi să faci buba rea.
Fiindcă am căzut și nu o dată. Am nişte cicatrici frumoase pe mână care să-mi amintească pentru tot restul vieţii că deschisul venelor cu lama cere mai mult curaj şi rezistenţă la durere decât am avut eu. M-am ridicat. Multă vreme n-am cerut ajutor. De data asta am cerut. Fiindcă mă simt neputincioasă şi fiindcă-mi simt sufletul o mare rană suprainfectată care DOARE. Şi nu mai pot să rezist la atâta durere.
Mi s-a spus că puterea e în mine. Mulţam frumos, **** (inseraţi înjurătura neaoşă), dacă eram în stare să mă ridic, nu-ţi ceream ajutorul. Nu ştiu alţii ce cer când ajung la capătul puterilor, dar eu am cerut tandreţe, iubire şi sentimentul că sunt necesară. De asta aveam nevoie. Am primit şuturi în c*r, pe principiul inteligent că orice şut e un pas înainte. Stimabililor, nu e adevărat. Când deja stai în genunchi, sau eşti în patru labe, tot ce o să poţi să faci când primeşti un şut în c*r e să cazi şi mai jos. Iar dacă tot ce puteţi face, tot ce vă lasă inima să daţi e doar şutul, măcar nu mai fiţi ipocriţi şi nu mai pretindeţi că o faceţi spre binele meu. O faceţi fiindcă asta vă duce capul şi fiindcă nu consideraţi că merit investiţia de tandreţe şi iubire.
Ceea ce îmi va întări sentimentul de inutilitate, că-s o irosire nepermisă de resurse care ar fi fost mult mai bine utilizate de către altcineva, că sunt o ratată patetică şi o epavă. Că nu merit să fiu iubită.
Am încercat să iubesc fiindcă mi-am imaginat că dacă a fost suficient pentru Maria Magdalena, poate că ar suficient şi pentru mine. Ghinion, n-a fost niciodată suficient!
Aşa că, dacă nu merit să fiu iubită, dacă sunt doar o ruşine pentru părinţi şi pentru bărbatul de lângă mine, treptat, treptat am ajuns la concluzia că moartea mea i-ar elibera pe toţi. Din nefericire pentru mine n-am avut niciodată tăria să fac asta.
Pe jumătate fiindcă am sperat că dacă nu mi se îndeplineşte dorinţa de a muri, Dumnezeu mă păstrează cu un scop. Nu ştiu ce scop, dar ar trebui să fie vreunul. De ani de zile caut motivul acela şi nu-l găsesc. Şi-mi dau seama că scopul acela e o iluzie pe care mi-am creat-o ca să mă agăţ pervers de viaţă, deşi îmi doream în egală măsură moartea. Şi da, recunosc, din dorinţa de a-i pedepsi pe cei din jur cu prezenţa mea când ei refuzau să mă ajute.
Când îmi repetau obsesiv ”gândeşte pozitiv”.
Stimabililor, ca să gândeşti pozitiv trebuie să ai o bază. Să ştii că rezolvi ceva. Că s-a rezolvat măcar una dintre problemele mele fiindcă am gândit că se va rezolva. Hristoase, cât pot să urăsc ”gânditul pozitiv”! Fiindcă de fiecare dată când am sperat să-mi rezolv vreuna dintre probleme setându-mă că se va rezolva, mi-am primit trezirea la realitate. Universul nu conspiră să-mi îndeplinească mie vreo dorinţă. Universului îi e indiferentă persoana mea şi mi-a demonstrat asta ori de câte ori am sperat să îl determin prin puterea voinţei mele să facă ceva pentru mine. Gânditul ăsta pozitiv, iertaţi-mă că vă spulber iluziile e o mare gogoriţă pentru depresivi. Fiindcă ori de câte ori îşi fac speranţe în baza acestei tehnici de manipulare emoţională şi ajung să sufere încă mai rău decât dacă nu şi-ar fi făcut speranţe false, tot ce se întâmplă e să li se coaguleze mai adânc ideea că nu sunt vrednici de nimic bun şi că li se întâmplă rău fiindcă merită să li se întâmple acel rău.
Da, sunt depresivă. Însă nu depresia e urâtă. Urâtă-s eu, trebuie să fie ceva rău cu mine fiindcă altminteri oamenii în care am avut încredere nu m-ar fi rănit. Urâtă-s eu fiindcă simt cum viaţa mea adaugă tone de minus valoare vieţilor lor şi nu fac nimic ca să îi scutesc de suferinţă.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Obsesia pentru greutate: cum o depășești
Toți acești proști plini de sine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
