– Zău, E., despre oameni care îmbătrânesc s-au scris milioane de pagini!
– Despre cum îmbătrânesc eu, nu s-a scris încă nimic! Poate fi un text sfâșietor!
*
Am privit-o lung, neștiind în momentul acela cum ar fi trebuit să reacționez, ce ar fi trebuit să spun. Vorbea serios. Așa cum stătea, cu picioarele arcuite lateral, de la genunchi în jos, ocupând toată abia o mică parte din fotoliul pe care se așezase, semăna cu o pisică. Auzind-o folosind cuvântul „sfâșietor”, aproape că mă așteptam să miaune, să toarcă, să mârâie… Aș fi râs, căci imaginea lui E. transformată în pisică avea în ea ceva duios-comic. Ea, însă, vorbea așa de serios, încât mă temeam să n-o rănesc cumva.
Nu știu de unde îi venise lui E. ideea aceasta că îmbătrânește și că ar trebui să mă convingă să scriu despre îmbătrânirea ei. Nu avea mai mult de 43 de ani. Ar fi vrut să fie amantă, dar sfârșise prin a fi cerută în căsătorie atât de des, încât, în cele din urmă, acceptase. Credea că, născută în altă parte, ar fi fost gheișa perfectă. Picta peisaje, citea în timpul liber, era capabilă de conversații inteligente și adora ceaiul. Oriunde s-ar fi așezat, avea obiceiul de a-și ține foarte aproape unele de altele picioarele și mâinile. Cuibărită astfel, emana în jur un soi de fragilitate cochetă, care invita la protecție. Pe stradă, silueta ei minionă se pierdea în mulțime. Abia când se așeza devenea imposibil de ignorat. Folosea cu o naturalețe dezarmantă cuvinte mari, precum acel „sfâșietor”, cuvinte care, rostite de ea, își pierdeau din patetism.
Dacă ar fi s-o cred pe cuvânt, E. începea să îmbătrânească. Îmi scrisese odată, mai demult, un mail care conținea o singură întrebare: „de ce credeți că o femeie de peste patruzeci de ani și-ar înșela soțul?”. De unde era să știu?! Eu doar scriu povești cu și despre femei; aflu povești și le transmit mai departe… Atâta și nimic mai mult. I-am răspuns, totuși, folosind clișeele obișnuite: pentru că vrea să se simtă dorită, pentru a ieși din rutină, pentru că îmbătrânește etc. Mi-a răspuns sec, cu un emoticon ce sugera că râde în hohote. Apoi, m-a dezarmat acel „de ce nu?”, urmat de o scurtă explicație: „dacă un bărbat arată suficient de bine, e suficient de insistent, ei bine, atunci… de ce nu?!”.
Simțise că îmbătrânește într-o după-amiază de duminică, atunci când una dintre puținele ei prietene îi vorbea despre un bărbat de 50 de ani și ea se surprinsese întrebând: „50 de ani? E tânăr, așa-i?”. Faptul că el, bărbatul de 50, era tânăr însemna, pe cale de consecință, că ea, femeia de 43, era încă și mai tânără. Apoi, a început s-o îngrozească ideea că dorințele ei, în mare, aceleași ca acum douăzeci de ani, vor rămâne prizoniere într-un corp care va începe să poarte semnele trecerii timpului. Dacă pe interior ar fi îmbătrânit în același ritm în care îi îmbătrâneau celulele, n-ar fi fost nicio problemă. Sau măcar dacă ar fi trăit într-o lume în care n-am fi fost sistematic educați să credem că bătrânii sunt condamnați la decență, că ridurile lor trebuie obligatoriu să-i transforme în indivizi „respectabili”, asexuați…
E. își privea din ce în ce mai mult mâinile. Erau ferme, dar încrețiturile pielii, o anume rigiditate, încăpățânarea cu care pielea refuza să rămână perfect întinsă, o înspăimântau… Abia sesizabilele linii verticale ce-i traversau gâtul de fiecare dată când își întorcea capul, sânii care acum lăsau între ei un spațiu ce i se părea pe zi ce trece mai mare, oasele care începeau să doară când se schimba vremea brusc erau toate semne ale unei treceri a corpului către o altă stare. În plus, peste toate astea venea și o anume febrilitate cu care E. nu știa ce să facă. I se părea că mai are atâtea experiențe de trăit și atât de puțin timp în care ar putea să le trăiască… Trăise cu fanteziile ei vreme de zeci de ani, fără ca ele s-o deranjeze. Ba dimpotrivă, se bucura de fanteziile astea cu voluptate, fără să-i treacă prin cap că le-ar putea pune în practică. Acum, însă, le-ar fi vrut trăite pe toate într-o singură zi, dacă s-ar fi putut. Erau momente când respira adânc, de parcă ar fi vrut să își umple plămânii cu tot aerul disponibil în jurul ei, de parcă ar fi vrut să-și oxigeneze creierul atât de puternic, încât el să înceapă să transmită brusc corpului semnalul întineririi.
Dacă i-ar fi spus soțului ei câte ceva despre toate astea, el ar fi devenit gelos, posesiv, suspicios, nesigur pe el. S-ar fi simțit trădat, înșelat și ar fi avut toate motivele din lume să se simtă așa. Dacă le-ar fi spus copiilor, poate că ei i-ar fi programat ceva ședințe la psiholog, i-ar fi dat să citească volume întregi despre criza vârstei de mijloc. Prietenele ei i-ar fi vorbit, cu o ipocrizie grețoasă, despre ce se cade și ce nu se cade să faci la o anumită vârstă… Amanților ei ocazionali oricum nu le păsa, ei o voiau pentru cu totul altceva…
E. înțelegea că cei din jurul ei o doreau mereu echilibrată, egală cu sine însăși. Cui i-ar fi fost ușor să accepte că în mintea ei supraviețuiau, suprapuse, mai multe identități, că din diferite colțuri ale minții ei ieșeau la iveală demoni cu voci puternice?! Îi venea uneori să urle, însă n-o făcea niciodată. Ghemuită ca o pisică, pe fața ei nu se putea ghici nimic din senzația de prizonier care-o încerca, nimic din viața dublă, triplă, cvadruplă, cvintuplă pe care trebuia s-o ducă zilnic…
*
– Serios, E., crezi c-ar ajuta cu ceva dacă aș scrie despre asta?
– Sigur că da. Aș vrea să știu că nu sunt singura. Sau, și mai bine, să știe și altele ca mine că nu sunt singure…
– Dacă zici tu…
Pe Ovidiu îl găsiți și aici.
Citiţi şi
Creşte-mă, femeie, în căuşul suflării tale
Cine întoarce capul pe stradă după un suflet?…
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Este rar ca bărbații să aleagă lângă ei o femeie profundă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
