În 2017, cândva, mi-am zis, mi-ar prinde bine să fiu periodic plecat din București, orașul în care m-am născut, am crescut, m-am îndrăgostit, am protestat, am făcut școala, m-am pierdut și găsit. Relația noastră atinsese un nivel de toxicitate care avea nevoie de o supapă, iar aia n-ar fi putut să vină decât de la mine, pentru că orașul nu s-ar fi mutat de acolo oricum. Masterul pe care-l fac m-a adus în unele weekend-uri și perioade la Târgu Mureș, lucrul m-a dus și el în alte orașe, dorința mea de a înțelege dacă aș putea trăi pe viitor în Berlin m-a făcut să stau pe acolo câteva luni bune. La capătul lui 2018, am stat în București, cu totul, poate puțin sub jumătate din an.
Pe de o parte, am avut dreptate. Distanța de orașul ăsta, de înverșunarea lui, mi-a prins bine, pe de alta, realizam în decembrie 2018, când mă întorceam după săptămâni bune în alte părți, mi-a prins și rău, pentru că fiecare readaptare la viața mea de middle class-er al capitalei mă costa săptămâni bune de indispoziție, de nervi, de confuzie. Nu mai înțelegeam ce trebuie să fac când, la fiecare revenire, găseam câte un nou gard de doi metri închis cu cheița noaptea, care păzește două balansoare vai de ele, făcând viața noastră să pară tot mai mult un simulacru pe calculator al vieții într-o închisoare. Nu am mai știut ce să fac, când am găsit angajați ai primăriei tăind cu drujba în fața blocului oricare crăci ajungeau la ele, fără nicio noimă, în plină iarnă. Nu am știut cui să mă adresez, mi-am atins limitele, am încercat să găsesc susținere, uneori chiar alinare, în comunitate, dar am realizat că tot ce reușesc să fac este să-i amărăsc și pe alții mai mult cu lucrurile astea în fața cărora, nefiind suficient de mulți revoltați, suntem pur și simplu degeaba. (Asta s-a văzut cel mai clar în problema Radet, apoi dacă nici cu caloriferele bocnă la -10 grade oamenii nu fac o vizită la primărie, e clar!).
sursă foto: dw.com
Odată, înainte de ultimele trei săptămâni din perioada sărbătorilor pe care le-am petrecut tot departe de București, am citit ceva care mi-a strâns stomacul. Oameni care povesteau despre canale descoperite în care au căzut ei și câinii lor, cât și un copil ai străzii cu un picior mutilat pe viață dintr-un astfel de accident. Ăla a fost un moment zero. Simțisem că-mi epuizasem instrumentele în raport cu administrația acestui oraș. Orele de așteptat la telefon ca vreun angajat în marea lui nesimțire să preia o sesizare cu care să se șteargă la cur n-au dat rezultate. Să dau share, să scriu?, mă obișnuisem deja cu răspunsul minimal al comunității la care am acces și simțeam deja că, odată cu mine, obosește toată lumea. Așa că am făcut ceva ce am disprețuit cât am putut de-a lungul vieții mele de adult, dar care mi s-a părut necesar. Integritatea fizică a oamenilor mi se pare a avea întâietate în fața principiilor morale, în spatele cărora se ascunde de multe ori, pe lângă inflexbilitate, și multă ipocrizie, corupție.
Pe scurt, am rugat pe cineva care se avea pe whatsapp direct cu doamna primar să-i trimită discuția de pe facebook cu locurile în care oamenii semnalaseră canalele. Femeia a răspuns că a preluat și că va trimite un echipaj. O fi făcut-o, n-o fi făcut-o, naiba știe! Statusul avea multe like-uri, m-am gândit că la asta s-ar fi putut sensibiliza, un nou scandal cu un mort într-un canal nu dă bine la un mandat și așa vai de el.
La acest nivel al implicării civice am ajuns, să rog cunoscuți să-i scrie doamnei primar să acopere canalele în care cădem, pentru că altfel, eram convins, orice aș fi făcut, oricât m-aș fi dat cu curul de pământ, nu s-ar fi întâmplat nimic.
N-am mai avut la acel moment nici măcar energie să mă gândesc dacă s-a întâmplat ceva, efectiv, cu acele canale, să mai întreb pe cineva, toată situația asta desprinsă dintr-o țară de lumea a treia în care instituțiile și structurile sunt aproape complet viciate și singurul mod de a rezolva ceva concret e să știi pe cineva care știe pe cineva care știe pe bossul mare, m-a secat complet.
Am plecat iarăși, singura modalitate de a mai da snooze acestor energii nefaste.
Senzația mea e că Bucureștiul este un animal enorm, bolnav, care respiră greu la marginea unei păduri plină cu deșeuri de plastic, iar oamenii care trec pe lângă el, mai dau din mașini câte un scuipat peste corpul lui inert, disprețuitori, pentru că orașul le stă în drum. Tuturor ne stă în drum, nimeni nu dă doi bani pe el, nimeni nu iese la vot, d-aia o avem pe Firea, frig în case, autobuze cumpărate noi care nu merg, nu atragem fonduri europene, dar cheltuim miliarde pe luminițe și chermeze, suntem o glumă la marginea Europei, deși suntem atât de mulți oameni mișto care am putea construi ceva, dacă n-am fi prea comozi și nu am sta prea mulți deoparte. Catastrofa acestui oraș e posibilă doar cu largul nostru concurs, al tuturor.
Legat de mutare. Dacă nu ești total cretin și închipuit, îți dai seama că după 30 de ani într-un oraș, orice relocare e dificilă. În orașele de provincie îți lipsește anonimitatea capitalei, în alte metropole îți lipsesc conexiunile sociale construite în atâția ani, accesul la viața adevărată a comunității, poate doar în ani de zile de eforturi consistente te-ai putea integra, în altă parte, în niște bule, oricum paralele nucleului central, în care să simți că aparții. Nu-s vorbe-n vânt, sunt gânduri după discuțiile cu zeci de cetățeni, nu doar români, care au ales să se relocheze. Dacă n-aveți experiența trăitului în altă parte, please, do not even try to challenge this, nu e o concluzie, sunt idei pe care le-am compilat după ore de discuții. Au greutăți în sensul ăsta chiar și cei cu real succes profesional în alte părți, chiar și cei căsătoriți cu parteneri din alte țări, it is a fact și e ușor explicabil. Nu au cum să nu-ți lipsească locurile și oamenii în care ai investit atât de mult. În plus, în fond, România e o țară chiar cu potențial, în ciuda exagerărilor noastre de fond, nu e lumea a treia, din anumite puncte de vedere e chiar mai bine ca-n alte țări europene, așa cum e.
Deja a plecat enorm de multă lume, e absolut păcat de resursele acestor locuri, de familiile și prietenii noștri, să ne spargem într-o mie de zări, plini de singurătăți, fie că le recunoaștem sau nu, doar pentru că structurile adminstrative de aici ne doboară. Structurile administrative pot fi schimbate. La vot. Ieșind la vot. Implicându-ne. Aducând cu arcanul din blocuri pe cei din generațiile noastre pe care-i doare în cur că ne conduce cine ne conduce, explicându-le, frumos, ce lux și ce șansă e să ai ocazia să-i pese cuiva de opinia ta. Explicând importanța de a avea o opinie despre viața comunității în care trăiești. Avem alegeri anul ăsta, avem alegeri și la anul. 2020 e termenul meu limită. Dacă după acești patru ani, ireal de umilitori pentru noi din punct de vedere politic și administrativ, va învinge tot răul, n-o să mai am niciun dubiu c-o să-mi trăiesc cealaltă parte a tinereții în alte zări, detașat și convins că doar istoria în zeci de ani va mai putea schimba ceva.
Sunt îngrijorat de următoarele alegeri, calitatea presei care chiar are impact devine din ce în ce mai strigătoare la cer, ceea ce se întâmplă la posturile care îndobitocesc poporul ba într-o direcție, ba în alta, ne va face pe toți captivi pentru încă multă vreme celor care vor ieși învingători din acea luptă toxică.
Totuși pentru că în ianuarie 2019 am decis că voi mai trăi aici perioade semnificative, am decis să schimb ceva. La mine. De dragul oamenilor atât de mulți pe care-i iubesc în orașul și în țara asta, pe care-i apreciez și la care mă uit c-o admirație, o să-ncerc să nu mă mai las intoxicat de știri, de neputință. Sănătatea noastră mentală și igiena sufletească sunt mai importante decât nedreptatea de la tot pasul, până o să reușim să schimbăm ceva în acest sens. Foarte mulți dintre oamenii pe care-i știu sunt extrem de afectați de cotidian, de știri, de tot ce se întâmplă. Am senzația că ne e furată tinerețea, cei mai frumoși ani, în care nu mai suntem tâmpiții de la 19 și nici hodorogii care vom deveni. Ani în care putem fi entuziaști și bucuroși, în ciuda greutăților, bucurie care poate fi contaminantă și pentru alții. Cred că da, suntem neajutorați administrativ, ceea ce se întâmplă cu idealurile din jurul nostru (și nu doar în țară) e deprimant, totuși, dacă reușim să ne păstrăm comunitățile legate printr-un simț al pozitivității, sunt șanse să supraviețuim. Let’s try.
Pe Gabriel îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
