Am cincizeci de ani de viață, treizeci și unu de ani vechime în muncă, fără nicio absență nemotivată și cu cinci concedii medicale, din care două atunci când mi-am născut copiii. Așadar, sunt un om obișnuit. Banal. Neînsemnat. Extraordinarul în această poveste intervine atunci când spun: sunt bugetar. Mănânc banii statului de pomană și mai fac și valuri, în loc să-mi văd de treabă. Pentru că din cei treizeci și unu de ani lucrați, douăzeci și cinci am fost secretară. Secretară de școală – țineți-vă bine – cincisprezece ani. Așa că, indiferent de pietrele, reale sau virtuale, pe care o să fiți tentați să le aruncați spre mine, vă asigur că știu despre ce vorbesc.
Școala românească merge mai departe. Nu învățământul, că ăsta nu există ca sistem, acesta presupunând reguli, programe școlare, caracter și știință, iar cei numiți să aibă grijă de el se pare că sunt într-o vacanță permanentă, ci școala românească, cu profesorii ei mai săraci decât elevii, ironizați, îngrădiți și marginalizați până la umilință, cu manuale mai mult de formă decât de folos, fără programe adecvate și fără finalități, școala românească îi învață pe copiii noștri să scrie, să citească, să socotească, să câștige premii internaționale la discipline pe care nu le studiază, să bată recorduri la matematică, fizică, biologie, informatică, geografie.
Toate acestea, însă, presupun un efort de echipă. În spatele profesorilor care luptă din răsputeri să aducă lumină adevărată într-un univers dominat de cultul pentru bani, se află o secretară care nu face cafele. De cele mai multe ori, nici pentru ea. O secretară care primește ordine de la toți: de la minister, de la inspectorat, de la director, de la profesori și părinți. O secretară care trebuie să se descurce, nu bine, ci extraordinar, în hățișul hârtiilor emise, câteodată, de ce să nu recunoaștem, doar de dragul de a-și vedea cineva anume semnătura în mijlocul paginii.
Am renunțat să mă mai uit la televizor mulțumită domnului Băsescu. De când a început dumnealui războiul civil împotriva bugetarilor, uitând că nouăzeci la sută dintre ei au salarii de mizerie și responsabilități cât pentru trei de căciulă și punând în prim plan pe cei cu „salarii nesimțite” de care, sinceră să fiu, până atunci nici nu auzisem. Care, de fapt, nici nu sunt bugetari. Sunt paravane pentru afaceri, sunt mijloace de spălare de bani, sunt cu totul și cu totul altceva decât cei care sunt nevoiți să care în spate, zilnic, tone de hârtii emise de mai marii noștri, să le citească, culmea, să le mai și înțeleagă, ca să nu încalce cumva legile noastre labile, aflate în vigoare și să le răspundă urgent, dacă s-ar putea chiar cu o zi înaintea emiterii lor.
S-a mai dus valul de proteste și de mânie împotriva bugetarilor, la modul general. Azi se poartă secretarele de școală. Azi se poartă disprețul pentru cele care, zilnic, trebuie să se adapteze și să învețe să lucreze pentru fel de fel de baze de date, cu ochii în calculator optzeci la sută din timpul normal de lucru, fără spor de ecran că, de, e criză, și care nu dorm nopțile de grija sumelor cuvenite pe baza hotărârilor judecătorești pe care le calculează de ani de zile, cot la cot cu contabilele, perpelindu-se de pe o parte pe cealaltă la gândul că s-ar putea strecura vreo greșeală. Sume care, apropo, nu ar fi existat, dacă s-ar fi respectat legea. De către cine credeți? Surpriză, tocmai de cei care au propus-o și au aprobat-o. Azi se scuipă pe cele care închid contractele directorilor întorși la catedră și le deschid contracte directorilor care vin, iaca poznă, tot ăia de dinainte. Niciun dosar de grad, de expert, de director, de angajare, de bursă, de rechizite, nicio cerere de transfer, de concediu, nimic nu se face fără secretara școlii. Și pentru toate răspunde. Azi se mătură cu secretarele de școală cu „căznite studii tomnatice”, așa cum am citit într-un articol, fără să se țină seama că a învăța nu este o rușine, indiferent de vârstă, sex și religie și că, de fapt, la o evaluare profesională nici dracu’ nu te întreabă dacă știi să scrii sau să vorbești corect românește, ci, direct, ce studii ai. Ce diplome. Cât ești de calificată. Și asta chiar după zeci de ani de experiență. N-ai diplomă, nu exiști. Iar cei care au făcut o regulă din asta sunt bine mersi, respiră același aer cu noi, secretarele de școală, contabilele, bibliotecarele, laborantele, funcționarele și funcționarii de pe la primării, merg pe aceleași drumuri cu noi, se îmbracă și mănâncă la fel cu noi, dar sunt plătiți în altu fel, că au gândit, au depus efort intelectual. E greu să debitezi și să ridici la rang de lege inepții și asta o spun la modul cel mai serios.
Fiecare pădure are uscăturile ei. Nu generalizați. Nu cădeți în capcana arătatului cu degetul doar pentru că așa se poartă. Oare cum v-ați simți voi, avocații, dacă un confrate de-al vostru, din varii motive, ar debita prostii pe micul ecran și ar sări toți cu „orice avocat”? Sau voi, mecanicii? Sau voi, electricienii? Inginerii? Programatorii? Designerii? Actorii? Cântăreții? Nu că nu s-ar mai fi întâmplat sau nu s-ar mai fi văzut. Dacă nu ești în situație, nu știi ce tare doare. Medicii și jurnaliștii știu cel mai bine.
Poate că doamna proaspăt numită ministru* a greșit când a acceptat un rol pentru care nu era pregătită. Despre care nu știa prea multe. Este treaba dumneaei. Dar faptul că am permis celor care nu merită să ajungă în posturile cheie ale țării, asta este treaba și vina noastră. Indiferent din ce categorie socială sau profesională facem parte.
*Carmen Daniela Dan, Ministrul Afacerilor Interne. Articolul face referire la gafa doamnei ministru cînd a vorbit de „intervalul oral” în cadrul comandamentului de iarnă și la reacțiile virulente din presă/social media pe această temă.
Pe Camelia o găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
