Ce bucurie simțim atunci când întâlnim un prieten din copilărie! Poate și pentru că, odată cu el, năvălește în mintea noastră, de-acum încercată de tot felul de poveri, amintirea unei lumi îndepărtate, care se colorează treptat și prinde viața de mult uitată a vremurilor de atunci…
Căci, vă spun drept, atunci când am văzut-o pe prietena mea, după foarte mulți ani, venită de pe un alt continent, mintea mea a urmărit o altfel de busolă și m-a orientat spre cartierul cu case pătrate și străzi paralele, din micul nostru oraș natal. Și, dintr-odată, teii de pe străzi au înflorit, bucurându-ne cu mirosul lor de vacanță de vară. Vecinii au ieșit pe la porți, să ne salute. Copiii s-au strâns la joacă și strigau, în gura mare, al cui era rândul să recupereze mingea scăpată la vecin. Câinii lătrau pe după garduri. Dar parcă cel mai frumos se auzea glasul bunicii, care chema la masă… E drept, la vremea aceea nu era chiar o bucurie să-mi întrerupă jocul… Și totuși, astăzi ce frumos ar fi…
Așa se spune, că perioada copilăriei ar fi cea mai frumoasă. La mine chiar așa a fost. Și dacă Freud s-ar fi străduit să-mi descopere o cât de mică traumă, petrecută atunci, eu cred că s-ar fi lăsat, până la urmă, păgubaș… Căci zilele curgeau atât de lin și armonios…și timpul nu se grăbea deloc…
Se zice și că vremurile acelea erau cam negre… și totul gri și prăfuit… Se poate… Dar lumea mea era, cu siguranță, o explozie de culoare și voie bună. Căci, atunci când ești copil, nu prea îți pasă că trăiești în comunism… Și, dacă te gândești mai bine, nici nu prea știi ce e acela un regim politic. Sau că ar putea să fie altfel. E drept, fiind oraș de graniță, mai pătrundeau până la noi „semne” din „altă lume”. Pentru mine, cele mai importante dintre acestea erau, probabil, ciocolata și guma de mestecat. Căci, dacă aveam musafiri din alte orașe mai îndepărtate sau din capitală, le simțeam mirarea din priviri, atunci când desfăceam o ciocolată. Și, deși nu ieșisem niciodată din țară, nu mi se părea ceva imposibil, așa, ca părinților mei. Era ciudat să creadă asta, căci eu, dacă mergeam în port și priveam peste Dunăre, vedeam deja o altă țară…
Și lumea îmi părea mai bună. Și nu îmi puteam imagina cum, odată, demult, chiar acolo, pe casa bunicilor căzuse o bombă. Căci și războaiele, atât de neînțelese pentru mine, se petrecuseră demult, că doar bunicii îmi puteau povesti despre ele… Și tot de neconceput pentru mine era că turcii sau nemții ne fuseseră odată dușmani… Ciudat, căci printre prietenii mei de joacă se regăseau, pe lângă români, și turci, și nemți… și singurul lucru deosebit la ei era că mai știau o limbă în plus. Și își chemau bunicii altfel. Ba încă unul avea un câine așa grozav, căci înțelegea limba germană și răspundea prompt la comenzi atât de încâlcite pentru mine…
Și totuși, auzeam că mai sunt pe undeva, în lume, încă războaie. Și de aceea, ceata de copii s-a mai îmbogățit și cu cel mai exotic personaj, o fetița mulatră, care a venit să locuiască la bunicii materni, departe de pericolele ce o pândeau la ea în țară.
Iată, cu așa o mulțime pestriță de copii, dar foarte omogenă, mi-am petrecut eu primii ani din viață. Și toți acești ani mi-au năpădit în minte atunci când am văzut-o. La fel de veselă și energică, cu o mulțime de povești din țara ei, în care acum e pace. Peste ani și continente… a rămas aceeași. La fel îmi place să cred și despre mine. Căci, chiar dacă anii ne schimbă, în orice fel, copilul din noi rămâne ascuns, pe undeva… Și, dacă avem noroc, îl mai întâlnim, măcar din când în când…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
