Azi sunt revoltată și e duminică.
Nu că ar avea neapărat vreo legătură crizele mele de orgoliu cu ziua în sine, dar mereu se întâmplă duminica.
Prin urmare, orice aș face astăzi e sortit eșecului, o simt și o știu, nu are sens să supralicitez. Dacă ar fi lângă mine, l-aș strânge de gât. Așa, până s-ar învineți. Spune Freud pe undeva că brutalitatea e direct proporțională cu intensitatea dorinței sexuale. Ei, aș… până la urmă, are dreptate.
Între iubirea aia nebună, epurată de orice formă de orgoliu și rațiune, cheală de orice prejudecată, consolidată prin trecerea timpului și imunizată împotriva oricărei încercări de înăbușire, deci între pasiune și ură atârnăm de un fir de păr, stăpâniți de chimia din noi. Aceeași intensitate, aceeași neputință de a ne îndepărta de omul care ne-a reorganizat universul, preluând punctul lui de stabilitate și devenind centrul lui.
S-a pus problema dacă e iubire sau e maladie obsesivă, dependență sau naiba mai știe ce. Să vă spun ceva, poate nu credeți: există sentimente atât de puternice încât ai senzația că la fel ca moartea sau vreo boală incurabilă nu poate fi decât despărțirea, pentru că ea devitalizează complet totul în noi (oare nu se spune ”te iubesc de mor”? De asta ce ziceți?).
O fi vorba de sufletele acelea care provin din același sine și care depășesc cu mult atracția sufletelor pereche sau gemene, care se întâlnesc și între ființe de același sex. Până la urmă, eu n-am găsit altă explicație. Cum de stau în același loc precum Sfinxul sau Babele, piramidele din Egipt sau orice chestie pe care n-o poate muta din loc nici natura dezlănțuită, nici propriul instinct de apărare, rezistând în fața tăcerii, a chinuitoarei absențe și a propriei dezintegrări? De asta vă spun, dacă ar fi lângă mine, l-aș strânge de gât. Până când i-ar veni inima în dinți și curajul de a-mi spune te iubesc, nu te iubesc, sau ceva definitiv. Ia-mă sau lasă-mă!
Dar el nu și nu, tace și se zbuciumă în mine ca un uragan, și cu cât încerc eu mai mult să mă țin pe picioare, asemenea Colosului din Rhodos, cu atât tace el mai mult și amenință să rupă zăgazurile.
Dar cum nu pot nici să mă strămut în sufletul lui, nici să mă bag cu bocancii în zona lui privată, de ”zile proaste”, dar nici să mă stăpânesc, aș vrea să-i transmit prin voi un singur lucru: Dacă nu mă poți iubi, măcar urăște-mă!
Guest post by Baby
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
