„Dacă ar fi dreptate în lume, ar trebui măcar la tinerețe, când oamenii sunt atât de vulnerabili, să fie toți frumoși. În concurența nemiloasă care-i așteaptă o viață, măcar fizic să aibă câțiva ani de egalitate. Să nu pornească la drum cu un suflet coclit de insucces.”
Cuvintele Ilenei Vulpescu m-au impresionat cândva din moment ce le-am scris într-un caiet, însă îmi dau seama că recitindu-le acum parcă nu mai au același efect pe care l-au avut în momentul în care le-am copiat. E normal, din moment ce starea pe care o avem atunci când citim ceva influențează modul în care citim, în general, adică unele lucruri ne pot părea extrem de importante sau emoționante sau profunde doar pentru că în acel moment ceea ce citim răspunde unei nevoi de moment.
Și asta mă face să mă gândesc că atunci poate aveam o criză existențială în care nedreptatea vizavi de frumusețea fizică îmi aducea și mie ceva prejudicii. Atunci, pentru că acum, când recitesc fragmentul Ilenei Vulpescu, și pentru că am o stare de foarte-bine-și-mă-doare-n-cot, nu mi se mai pare că inegalitatea în distribuirea frumuseții mă afectează în vreun fel.
Acum, pentru că mâine sau poimâine o dereglare chimică din creierul meu mă poate face să suspin pentru toți anii în care n-am fost la fel de frumoasă ca fata preotului, precum colega de bancă a unei colege de clasă, ca fata vecinei de la a treia casă de pe uliță, de pe partea dreaptă, cum vii dinspre strada principală și ca multe alte fete care mă întreceau în frumusețe.
Dar dacă tot mă simt bine acum, împlinită în frumusețea mea, potrivit e să nu stărui prea mult asupra unor amintiri atât de întristătoare și mai bine să vorbesc despre o ciudățenie pe care am descoperit-o undeva prin adolescență, când nu am înțeles-o eu foarte bine, dar care acum îmi este ceva mai limpede.
Îmi aduc aminte că fetele acelea frumoase pe care le invidiam din toată imensitatea sufletului meu, ele însele, nu se considerau atât de frumoase, ba mai mult decât atât unele dintre ele ar fi vrut să facă schimb de nefrumusețe cu mine. Oh, aș fi fost tare bucuroasă dacă ar fi fost posibil, dar pentru că nu era firesc ele, săracele de ele, erau obligate să trăiască în continuare cu acea frumusețe atât de jinduită de mine. Tot ce era frumos la ele prin ochii mei, prin ochii lor nu era frumos. Cârlionții, albeața pielii sau statura minionă erau atât de aspru criticate, încât aproape că-mi dădeau lacrimile gândindu-mă ce viață bună ar fi dus toate acele însușiri dacă se nășteau în mine.
Oricând aș fi făcut schimb cu ele, cu nerecunoscătoarele acelea care-și doreau părul meu subțire, drept, atât de drept de parcă treceam în fiecare dimineață pe la vacă să mi-l lingă bine, sau și mai înfiorător era că altele își doreau în locul pielii lor albe pielea mea mai negricioasă sau chiar statura mea înaltă din cauza căreia, în primii ani de școală, am stat prima în rând la orele de sport, chiar și înaintea băieților, lucru care pe-atunci te descalifica în concursul de gingășie și frumusețe feminină.
Și multe alte lucruri de felul acesta am descoperit pe măsură ce creșteam și întâlneam tot mai multe feluri de persoane. Toți aveam un sentiment comun, și nu acela la care se referă Ileana Vulpescu atunci când vorbește despre suferințele legate de inegalitatea în frumusețe, ci suferința de a avea ce nu-ți dorești să ai și, mai mult, suferința de a avea ceilalți ce ți-ar trebui ție, iar ceilalți nu apreciază. Lucru valabil pentru toată lumea și recunoscut în toate situațiile vieții. Privit drept e cam același lucru, e tot un fel de inegalitate, doar că există câteva nuanțe care nu mai țin de modul în care te evaluează ceilalți ci de modul în care tu o faci cu tine însuți. Astfel că degeaba întrunești toate criteriile de frumusețe impuse de viziunea majoritar acceptată de mediul în care trăiești dacă tu în lumea ta interioară te vezi urâtă.
Cum spuneam, valabil pentru multe alte împrejurări, am cunoscut cu toții oameni care aveau familii, oameni căsătoriți care aveau soți sau soții pe care nu păreau să și le dorească și oameni necăsătoriți care se plângeau întruna că nu aveau acele soții sau acei soți de care se plângeau primii. Alți oameni foarte săraci care-și doreau viața bogaților, iar bogați care-și doreau viața săracilor, din punctul lor de vedere, lipsită de griji și complicații. Sau familii cu mulți copii, de obicei foarte sărace, invidiate de cei care aveau bani să crească poate o clasă întreagă, dar care nu puteau avea copii. Sau veșnicele și veșnicii neîndrăgostiți care ar prefera ca toată atenția pe care un pricinuit le-o dă lor să fie îndreptată spre alte persoane care așteaptă de-o veșnicie ca cineva să se amorezeze de ele, neștiind poate că la un moment dat le va veni și lor rândul să aștepte. Copii care vor să fie mari, oameni mari care vor să fie copii, femei care vor să fie bărbați, iar bărbați, femei. Oameni care trăiesc în sate uitate de lume care ar vrea să trăiască la oraș, iar oameni de la oraș care, spun ei, ar da orice pentru tihna și colbul de la țară.
N-o mai lungesc, cu toții cunoaștem la noi sau la alții astfel de lucruri. Poate fiecare dintre noi am tânjit sau încă o mai facem după lucrurile pe care le au alții iar alții după lucrurile pe care le avem noi. Acum, ce-i de făcut? Pentru că, chiar de s-ar produce un miracol și toți am deveni egali în frumusețe și altele, am vedea noi egalitatea? Ar avea un efect egalitatea fizică, orice ar însemna ea, și asupra judecăților noastre?
Pe Simona o găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
