It’s my party, and I’ll cry if I want to
Cry if I want to, cry if I want to
You would cry too if it happened to you!
Cu versurile astea m-am trezit în cap, ale lui Lesley Gore, și chiar dacă mă animă altceva să le fredonez, refrenul mi se potrivește mănușă anul ăsta. Am, la fel ca majoritatea dependentă de virtual, o grămadă de prieteni virtuali, cunoștințe, colegi, colaboratori, old friends and good friends, vecini și mai știu eu ce foști colegi de grădiniță. O grămadă mare de tot. Cu unii dintre ei păstrez legăturile reale, chiar dacă mult mai rărite de când alergăm cu toții haotic să câștigăm o pâine, dar măcar ne mai sunăm așa în momentele de respiro sau de stres maxim să ne mai ascultăm of-urile unii altora. Cu alții însă am rămas în contact virtual, apreciindu-ne câte o postare sau alta sau comentând un subiect acid de dezbatere.
Virtualul ne duce într-o altă dimensiune a percepției aproapelui tău. E un sistem minunat care îți aduce aminte când e ziua de naștere a virtualului tău prieten și-ți dă ocazia să-i smulgi o emoție puternică, reală, în ciuda transmiterii ei virtuale. Deci, în ciuda faptului că transmiterea a fost cât se poate de virtuală, fără prea mari eforturi de socializare directă, efectul s-a produs în timp real și în emoții reale de către receptor. Deci are şi virtualul rolul lui. Te emoționează oameni care nu sunt lângă tine zi de zi, dar ai impresia că, atunci când e ziua ta și câteva sute de oameni îți trimit gânduri bune, știu exact câtă nevoie ai de ele, că parcă te citesc din ecranul nichelat.
Și totuși, e undeva rămas un regret. Că din cele căteva sute de „La mulți ani”-uri, doar 10% din ele s-au dublat de voci. Doar 10% din virtualii prieteni au avut timp real de tine pentru a te suna și a te felicita telefonic, iar din aceștia, chiar mai puțini în mod direct, așa încât, în cercul vostru strâmt, ajungi să te simți doar muritor și rece. Căldura emoțiilor transmise online nu reușește să-ți încălzească spiritul atât de mult ca atunci când auzi vocea plină de bucurie a emițătorului, prieten bun care și-a adus aminte de ziua ta.
E un amalgam de gânduri și de reacții justificate ale fiecăruia. Pe de o parte, ai ocazia acum să spui „La mulți ani!” și unor persoane pe care poate nu le-ai chiar suna pentru asta, le cunoști conjunctural, sunt prea departe de cercul prietenilor reali pentru a-ți permite o așa intimitate în realitate. Iar această reticență de a acționa în real cu un gând bun ți-e lecuită azi de virtual când nu te doare tasta să scrii frumos o urare sau chiar să-i pun flori virtuale pe perete. Ca receptor virtual ești evident măgulit de avalanșa gândurilor bune care ți se transmite. Pe de altă parte, efectul virtualului înlătură până aproape la dispariție necesitatea de a forma numărul de telefon și a dubla cu voce și emoție mesajul tău. Analizați-vă critic și spuneți pe câți din cei pe care i-ați felicitat virtual, îi mai felicitați și direct, sunându-i sau căutându-i? Cam 10%? Acesta este efectul straniu al aproprierii virtuale. Înstrăinarea reală. Cu cât ai impresia că știi mai mult despre o persoană, pe care nu mai trebuie să o întrebi ce face, că doar ai văzut pe facebook, cu atât ai tendința de a te limita și de a păstra o distanță reală și doar o apropiere virtuală de prieteni.
Iar anul ăsta se întâmplă să vrei să plângi de ziua ta, pentru că acum orice urare de sănătate şi de la mulți ani o simți ca pe o necesitate și speri ca măcar gândul lor bun să ți se împlinească. Pentru că dacă nu ți se împlinește dorința ta, speri ca măcar a prietenilor să fie primită și să aduni câțiva ani din urările lor. Nu e nicio problemă de raportare la ceilalți, e un aspect ce ține strict de conștientizarea bolii și de faptul că nu știi cât ți-e dat și cum vei trece de boala asta urâtă la care nu prea știi cum să te raportezi. E așa de urâtă, încât i-a speriat pe mulți dintre prietenii tăi care nici nu pot pronunța cuvântul „cancer” în preajma ta și care probabil că te văd fără nicio speranță atâta timp cât nu mai au curajul să pună mâna pe telefon să te sune, din motive atât de puerile și banale cum că n-ar vrea să te deranjeze. Ca și cum datorită primirii în ecuație a acestei informații, brusc, nu mai poţi fi integrat în social, ești scos pe o linie moartă în care singura grijă a unora este să se spele pe mâini și să te trimită la medici pentru că ești pe ducă. Puțini oameni știu să se raporteze la un om care are o problemă medicală. Au impresia că și atunci când e să-i felicite de aniversarea lor îi deranjează în timpul în care ar trebui să moară lent. Azi nu se mai moare totuși de cancer așa, cu una, cu două. Azi există șanse, există tratamente alopate și alternative care dau rezultate. Și mai există sâmburele de credință al fiecărui bolnav care poate muta munții din loc și poate aduce un an în plus sau mai mulți.
So,
It’s my party, and I’ll cry if I want to
Cry if I want to, cry if I want to
You would cry too if it happened to you!
Pe Gloria o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Ce mâncăm pentru a ne controla greutatea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
