El, director de bancă. Ea, asociată într-o mică afacere de suflet, cu o prietenă din copilărie. Alina* și Vic*, fiica și fiul lor, la unul din cele mai bune colegii din București. Au un „palat” de casă în zona Dorobanți. Viața lor este perfectă. Ea are vreme și se ocupa de copii, de şedințele cu părinții, de hrana sănătoasă a familiei. Vacanțele în străinătate le fac mereu toți patru. Seara, se adună cu religiozitate, toți patru, la cină. Au parte de doi copii adolescenți fără fițe, harfe și figuri. Le cunosc anturajul, preocupările și chiar și pe părinții prietenilor lor. Vic e primul născut. Are șaptesprezece ani, a crescut înalt și frumos, învață bine și are deja o prietenă, colegă cu el de clasă, care mai doarme pe la el. Sunt o generație un pic mai grăbită decât am fost noi, spune tatăl lui făcând cu ochiul, dar cu mândria tatălui care își vede fiul devenind bărbat. Deja o parte din colegii și prietenii lui Vic au început să dea petreceri de majorat. Ce repede ne cresc copiii! Ce să facă? Îl lasă și pe el, noaptea, în club, la aceste petreceri, unde îi cunosc pe sărbătoriți de când erau în clasa întâi, din prima zi de școală, de când sunt în aceeași clasă cu fiul lor. Când se termină petrecerea, Vic știe: comandă un taxi și vine acasă.
Până într-o dimineață, când Vic n-a mai ajuns acasă și, în creierii dimineții, telefonul mamei lui sună melodia setată pentru apelurile telefonice ale fiului ei. Răspunde buimacă. La celălalt „capăt al firului”, e o altă voce. E o femeie. Nu înțelege nimic, decât „spitalul de urgențe Floreasca”. A paralizat, s-a albit, se bâlbâie în încercarea de a-i spune soțului ei ce se întâmplă, pentru că nici ea nu știe. Nici ea n-a înțeles dar, trebuie, TREBUIE să fugă la spital. Vic! Vic! Vic!
Şi-a pus pardesiul peste pijama, pantofii – fără ciorapi, și-a trecut o mână prin păr și s-au aruncat în mașină. Spitalul e la doi pași de ei. Ajunși acolo, aleargă pe holuri, așa cum fac aproape toți aparținătorii. Nici măcar nu pot explica ce caută, cine i-a sunat sau ce le-a spus. Cu glasul ridicat și ascuțit de atâta panică, întreabă de fiul lor. Li se pare că toți cei abilitați să le răspundă sunt niște momâi care se mișcă cu încetinitorul, că ei nu înțeleg tragedia și disperarea lor.
Într-un final, sunt îndreptați către terapie intensivă. Acolo, fiul lor, frumosul lor, iubitul lor, zace inert și inconștient, intubat, absent, cu trupul cablat la o mie de aparate. Șocul e dublu pentru părinții lui, SUPRADOZĂ. Supra ce??? întreabă ei siderați. Ce doză? Vic!? Vic al lor!? Sigur cineva i-a turnat ceva în pahar fără știrea lui. Trebuie găsit vinovatul. Trebuie dat în judecată clubul. Trebuie, trebuie, trebuie…
Dumnezeu s-a îndurat, medicii și-au făcut treaba și datoria, Vic a fost salvat. Lacrimi de fericire se preling pe obrajii supți de nesomn și deznădejde ai mamei și tatălui lui Vic. Vor pleca acasă și vor urma o altă perioadă de convalescență și îngrijire, dar… există un dar. Vic este dependent. Toți trei vorbesc, se sfătuiesc. Lui Vic îi pare rău. Părinții lui își reproșează că nu au observat nimic ciudat sau ieșit din comun la fiul lor. Cu toții vor să o ia de la zero și să reclădească pacea și încrederea din căminul lor. Numai că, deși Vic regretă, nevoia, dorința și câțiva din colegii lui de „o viață” îi dau târcoale și-l învață trucurile și duplicitatea dependentului.
Dar Vic, spre deosebire de alte familii, are niște părinți vigilenți care, deși îi acordă toată încrederea fiului lor, au pus camere ascunse de luat vederi în toată casa, chiar și în băi. Știu tot ce mișcă. Și au aflat. Îi contactează pe părinții colegilor oneroși ai fiului lor. Oameni pe care i-au întâlnit la școală sau la diverse aniversări ale copiilor lor, de nenumărate ori. Le spun ce se întâmplă. Reacția lor este negarea și indignarea. „Cum ne spui tu nouă că băiatul nostru îi aduce droguri drogatului de fii-tu!? I-am interzis să mai aibă de a face cu copilul vostru. Mi-l mai bagi și în pușcărie, pentru că ești ros de invidie! Mi-am întrebat băiatul și mi-a spus că l-a vizitat doar pentru că au fost prieteni, dar gata cu prietenia! Să vă fie rușine că-mi acuzați copilul. Drogaților!” Și zbag, telefonul. E mai ușor să negi, să nu vrei să știi.
În dimineața următoare, amândoi părinții lui Vic s-au luat de mână și au colindat locurile unde poate fi un tânăr internat pentru dezintoxicare. Ce au văzut i-a îngrozit. S-au întors acasă deznădăjduiți. Au aflat că, poate, doar unu la sută dintre cei ce sunt internați la dezintoxicare reușesc să se lase de droguri. Și atunci au luat cele mai grele hotărâri din viața lor. Au vândut palatul de casă. Au cumpărat un apartament cu patru camere într-un cartier. Au vândut obiectele de valoare pe care le cumpăraseră pe parcursul anilor. Au vândut mașinile de lux și și-au cumparat două mașinuțe la jumătate de preț. Au mai cumpărat o cabană micuță în creierul muntelui. El, tatăl, și-a luat concediu fără plată un an de zile. A spus că nu mai vrea nicio carieră, că vrea doar să-și salveze fiul. Și l-a luat de mână și s-a mutat cu el în vârf de munte, în cabana mică, dar pe care a amenajat-o confortabil. Soția lui a rămas cu fiica în București, în apartamentul recent cumpărat. Din banii rămași din toate aceste vânzări, au supraviețuit și, mai ales, şi-au salvat copilul.
A cerut sfaturi şi îndrumare medicală autorizată. A citit cărți și pe internet cum să-și ajute copilul și chiar pe el însuși. Tatăl lui a trăit clipe de groază, nesomn, frustrare, vinovăție, revoltă și dorul de familia rămasă acasă.
Dacă a fost greu? A fost aproape imposibil. Dar astăzi, când eu i-am întâlnit, sunt cea mai frumoasă familie. Fiul lor a terminat facultatea și are împreună cu tatăl său o firmă de succes. Fiica lor studiază medicina și e hotărâtă să salveze copii care, ca și fratele ei, au alunecat în plasa drogurilor.
Îi privesc cu admirație. S-au prăbușit și s-au ridicat. Sunt mai puternici ca niciodată. Au avut forța să lase cariere, palate, lux, vacanțe, ca să-și salveze fiul. Mă plec în fața unui asemenea tată, a unor asemenea părinți. Vic zâmbește cu dantura lui perfectă, de actor de cinema, și-mi spune, „Când voi fi mare, vreau să fiu ca tata!” și râde cu tot sufletul, luându-și tatăl pe după umeri. Tatălui i s-au împăienjenit ochii. Oamenii ăștia sunt cei mai bogați oameni pe care eu îi cunosc. Și desculți dacă ar fi, tot cei mai bogați ar rămâne.
*personajele sunt reale, numele lor, însă, nu.
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
