După ce îndelungi ani de zile mi-era jenă să spun de unde vin, că „am un mic accent”, mai ales după o reacţie abominabil de ridicolă a două “babete olandeze proaste” care, după nenumărate complimente şi temenele, auzind că mă trag din România, au început brusc să-mi vorbească în engleză…!!, am tot minţit… Italia era minciuna de bază, stăpânind bine limba, m-am tot eschivat… ca să nu mai fiu jignită, privită dintr-o dată cu mirare amestecată cu dispreţ… (după înfăţişare nu par „româncă” în ochii aroganţilor ignoranţi) care trăiesc în cuibul lor călduţ, lipsit de cultură şi-şi văd până şi lungul nasului cu greu…
Ei bine, am decis că nu mă mai eschivez niciodată şi fac asta de o bună bucată de vreme, cu multă satisfacţie! Până mai acum câteva zile, la locul de muncă – sunt muziciană de profesie, compozitoare, pianistă, cântăreaţă şi pedagogă în Amsterdam – s-a întâmplat acelaşi lucru. Stând de vorbă cu un cuplu tânăr, de altfel foarte simpatic, care mă ridica în slăvi pentru talentul meu, a venit şi inevitabila întrebare: „De unde vii? Ai un MIC accent!” Plină de mândrie, am zis că-s născută şi crescută în România. Şi că accentul, minim de altfel, căci vorbesc olandeză literară la perfecţie, cu un vocabular mai vast decât mulţi neaoşi, se datorează faptului că stăpânesc șase limbi diferite. Cu ultimul detaliu nu eram deloc datoare, dar am ţinut să le-o strecor, ştiind că ei nu prea ating această performanţă. Cuplul a continuat să-mi zâmbească prietenos, n-au spus porcării precum acele două babe odinioară, dar au remarcat că „sunt mulţi ţigani şi multă sărăcie acolo, nu-i aşa”? Văzându-le consternarea aşternută subit pe fețele zâmbitoare, Zeiţa mea interioară (precum ar zice Anna din 50 shades of… ), a făcut câteva tumbe şi a sărit în sus, bătând din palme de fericire. Le-am savurat stupoarea – şi nesimţirea – zâmbind la rândul meu.
Nu doar olandezii reacţionează aşa. Lucrez într-un mediu quasi-internaţional, unde se perindă oameni de tot felul, din toate cele patru zări. Şi nu voi mai ascunde niciodată răspunsul la întrebarea „De unde vii”? Şi nu mă voi mai deranja niciodată să explic de ce nu arăt cum îşi închipuie ei că arată românii, doar că am pielea albă, ochii verzi şi mamă nemţoaică. Ba, mai mult! La prima ocazie – şi vor veni ocazii pentru că asta nu se va sfârşi niciodată – ,voi spune că tata era ţigan! Să vezi atunci consternare pe capul lor! Mă va amuza teribil cum le va sta îmbucătura-n gât şi mă vor privi cu şi mai multă admiraţie amestecată cu nedumerire. Şi, uneori, cu invidie. „Asta s-a ajuns aici, la bine”, gândesc mulţi, chiar şi cei care n-o spun. Ştiu. Experienţa m-a învăţat. Le citesc gândurile cu o clarviziune uimitoare. Iar Zeiţa mea interioară va face tot mai multe tumbe şi va chicoti în barbă… DA. VIN DIN ROMÂNIA!
Guest post by Daffodil
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Amintiri dintr-o altă viață (1)
6/24 sau drumul de la Dificultate la Excelență
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
