Își vorbeau la telefon ca doi copii îndrăgostiți. Ea. El avea alte gânduri de vreo săptămână cel puțin încoace, când printre dinți scăpase: ”Să punem capăt odată prostiei ăsteia”, într-un context absolut nefiresc, vorbindu-și despre motociclete și pasiuni fierbinți, comune, de altfel. Apoi, într-un alt context, la fel de nefiresc, tot el, o dădăci: ”Când n-oi mai fi eu, să ții minte să nu zici nimănui să facă la fel”. Ea tăcu. Și așa privea de o vreme bună încoace pendulările verbale de amor și totală lipsă a lui și se întreba când minte. Când se minte pe el însuși cel mai tare și la un loc cu el, când o minte și pe ea mai mult?
Se amuzaseră prin magazine când ea nu găsise nimic potrivit gustului ei.
”Să fie sandale albe, joase, grecești”, îi spuse.
Nu găsise nimic suficient de frumos. Iar ea purta mereu tocuri. Nu prea înalte, dar suficiente cât să-i țină alura aristocrată la un nivel apetisant.
”Te însoțesc la cumpărături”, îi spusese telefonic. Și așa fusese. ”Ei, ai găsit ceva?”
Găsise. Erau sandale roșii, din velur fin, cu aplicații aurii, cu un toc mic plat. Nu albe. Prima ei vară în care nu aflase sandale albe, elegante, de zi, nicăieri. Doar roșii. Cu toc mic, plat, cu aplicații aurii pe care le găsise de prost gust în plin soare. Dar le luă. Oricum nu mai avea nimic potrivit. În vara trecută își stricase încălțările hoinărind pe străzile Cracoviei în căutarea lui Kubus. Nu-l găsise. În Kazimierz era pustiu și răpciugos. Și cum vara aceasta promitea doar încălțări cu aplicații stridente, nimic clasic, nimic elegant, luă sandalele roșii. De ce nu? În fond și la urma-urmelor, cu cizmele lungi, roșii, cu toc ascuțit și înalt făcea mereu ravagii la sindrofii. E cazul să încerce și vara niște încălțări roșii, tentante. Cu sau fără el. Oricum el se lăudase că-și dădea, – pardon!, lua papucii de pe internet. Nu se cobora la magazine. Nu erau de dânsul. Calapoadele se potriveau exclusiv pe internet. Ea fu pe cale să-l întrebe dacă vorbea de calapoadele inimilor. Dar, ca o doamnă, se abținu. Bunica o învățase că nu e niciodată păgubos să fii și să rămâi o doamnă, fie și într-o lume de grobieni care n-au auzit că nu e frumos să vorbești cu gura plină, fie și de sugestii de carnagii verbale.
Își promiseră să se reaudă. El dispăru. După toate predicile despre curaj și constanță dispăruse într-o ceață densă. De fapt, se gândi ea, acolo fusese mereu.
Sandalele roșii din velur fac ravagii. Ei și? Cine mai poate spune dacă ea și-a luat sandale în ziua când el a fugit ca un mare curajos ce e, sau el, programatic și opac, ca un mercenar, i le dăduse, îndrumând-o după dorința domniei-sale.
”Da-ți-aș papucii! Roșii!”, blestemă ea în gând când își puse sandalele întâia oară și o jenară la sânge. Apoi se răzgândi. Cel mai bun răspuns pentru un mercenar al vieții e să fii! În sandale roșii, cu spatele drept, într-o atitudine elegantă, fie și cu o rană deschisă pe încheietura fină, perfectă până și în măsurile care o încadrau la acel mediu feminin, râvnit și rar. Pe măsurate! O declarație, cum fusese mereu, o femeie-statement. Păși cu eleganță pe caldarâm. Până la urmă, nu mai văzu pe nimeni purtând sandale roșii, din velur.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
