În urmă cu vreo 15 ani, am fost pus la zid, de către don’șoara iubită de la vremea respectivă, care mi-a sugerat cu delicatețea unui hipopotam că ar trebui să-i arăt afecțiunea ce i-o port, sărbătorind împreună Valentine’s Day.
Era pentru prima oară când urma să sărbătoresc cu cineva sărbătoarea asta stupidă, adoptată iute de românul, care numai inventiv nu se numește în astfel de situații. Și, evident, am sărbătorit-o cât am putut de bine, cu floricele, inimioare de pluș și de ciocolată și cu spumant ieftin de la non-stop-ul din colț. Că, deh, eram student sărac, care, după aroganța asta, a fumat doar chiștoace vreo două săptămâni, dar a rămas cu amintirea uneia dintre cele tari nopți cu “ițucumbăr monoflexurat” din viață. Nu de alta, dar și ea era studentă săracă și alt fel de recompense nu avea.
Apoi, în anul următor, m-am declarat cel mai mare “hater” din lume la adresa sărbătorii ăsteia (pe vremea aia nu era cunoscut termenul, ci ți se spunea doar “cocalarul care nu vrea să meargă cu gașca”. În acest caz, „singurul scârțan care nu dorea să-i cumpere iubitei măcar un ursuleț de pluș”.) Eu nu de sindromul Hagi Tudose sufeream neapărat, ci de faptul că umblam, la vremea respectivă, cu două (și nu vorbesc de cărți la subraț, ci de femei) și nu știam pe unde să scot cămașa, că amândouă ar fi vrut să-mi arate dragostea lor în aceeași zi, la aceeași oră și în același loc (în amărâta de garsonieră din Vitan, luată în chirie de la mătușă-mea). Evident, însă, nu se punea problema ca ele să accepte și varianta de a sărbători cu toții, împreună, ca o mare familie. Nu de alta, dar nu știau una de alta, iar eu nu v-aș mai fi povestit despre cât urăsc sărbătoarea asta, ci despre cât iubesc sărbătoarea asta.
Așa că, uneia i-am pregătit terenul cu vreo săptămână înainte, că, în ziua Z, voi sta în casă și că nu vreau să o văd, că nu suport fazele cu “dragostea la comandă”, că e o prostie de sărbătoare și să mă lase cu dulcegăriile că sufăr de diabet. Iar celeilalte, i-am pregătit cearceaful alb, asezonat cu petale roșii de trandafir, că așa citisem eu că se face de Valentine’s Day prin cărțile de Sandra Brown, scoase din biblioteca mamei și citite pe furiș când nu era ea acasă.
Ziua Z a fost absolut superbă, cu tot ce-i trebuie unui român așezat la o masă îmbelșugată. Și nu știu cum m-a lovit inspirația, dar am avut un moment de Einstein. Am trimis-o pe duduia nr. 1 la ea acasă, mai devreme, cu gândul de a petrece o seară liniștită cu băieții, la două (halbe și nu cărți) și un film de groază șmecher. Pleacă mândra, cam cătrănită, e adevărat, dar pleacă. La nici 10 minute după, sună soneria de la ușă. Hop, a doua domnișoară! Că n-a putut să stea departe de mine, într-o zi atât de importantă și că a vrut să mă surprindă cu drăgălășenia ei și cu zahărul din tortul de ciocolată adus cadou. De tort, n-a mai prea fost loc, că îmi luasem deja doza de dulce de la prima întâlnire, dar de alte bucate m-am arătat pofticios. Doar nu puteam să-i dezamăgesc suflețelul tocmai de Valentine’s Day. Și în acea zi m-am simțit unul dintre cei mai norocoși macho de pe pământ.
Apoi, m-am însurat. Și, cum sunt încă însurat și nu intenționez să caut vreo nouă mândră, acum voi scrie serios: “Da, iubita mea, cum să nu sărbătorim Valentine’s Day?! Bineînțeles, piersicuța mea! Tot ce-ți dorește suflețelul! La Paris? Aha, da!”. Anul ăsta, nu, dar, în alt an, chiar am fost!
Valentine’s Day trebuie sărbătorită. Păi altfel, n-am realiza ce femei minunate avem acasă. Doar luându-ne la bătaie pe ultimul ursuleț de pluș rămas pe raft la supermarket, putem avea noi, bărbații, această revelație!
Serios, acum, la mine situația e destul de complicată. Ieri, vorbeam cu soața despre ce să facem sâmbătă. Că chiar trebuie să facem ceva de Valentinul ăsta. Să mergem la o crâșmă bună, să ascultăm niște muzică faină, de aia de luat în brațe și de pupat ca și cum ar urma să plec la război pe frontul cu rușii (zâmbesc strâmb acum la gândul că asta chiar s-ar putea întâmpla), să comandăm de la un prieten degustător un vin roșu pentru după etc. Când se bagă fiică-mea în discuție: „Tati, am discutat și noi la grădi despre Valentin Dei. (la trei ani jumate, uită să facă acordul în engleză). Da, tati? Și ce înseamnă Valentine’s Day? O zi în care trebuie să primesc îmbrățișări, iubire, pupici și ciocolată!”
Și imediat celelalte două femei din viața mea, prezente non-stop, s-au uitat pofticioase la mine. Cristina și mama (că este și ea, de ceva vreme, pe la noi): “Ei, acum, nu mai ai ce face! Chiar trebuie să aduci fetelor ciocolată!”
Mda! Evident, mâine, în zori, voi bate în geamul supermarketului să-mi deschidă mai devreme ca să aibă „fetele” ciocolată când se trezesc!
Dar, dacă apare și soacra de la Galați? Că, până la urmă, unde-s trei, e loc și de a patra! Că și ea e femeie și ar merita și ea o ciocolată. Păi, să vină și ea zic, dar să nu-mi facă precum Valentinul din urmă cu trei ani, când a zis că vine în week-end să mă pupe și n-a mai plecat doi ani!
Duc eu, duc, că-s rezistent, dar dragoste de un Valentin care ține doi ani, chiar nu sunt pregătit din nou!
Hai, v-am pupat, doamnelor, și vă doresc să aveți cel mai frumos Valentin din viața voastră! Să primiți flori de să nu mai aveți vaze în care să le puneți, ciocolată de să fiți suspecte de diabet și ursuleți de pluș încât să o faceți invidioasă și pe Hannah Montana!
Și cel mai important: să primiți măcar un singur și sincer “Te iubesc!”.
P.S.-ul meu: În seara asta mă duc la fotbal cu băieții. Am primit „liber” pentru că am, acasă, trei femei care chiar mă iubesc. Bine, patru, și soacra!
P.S.-ul soaței, după ce citește textul: „Mda. Soacră-ta nu vine, dar tot ai nimerit ceva: vine socru-tu!”.
Pe Dan îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
